Ultima seară în parc… sau cum n-am știut că era ultima

Există în viață o grămadă de lucruri pe care le faci pentru ultima oară fără să știi. Ultima dată când ieși la joacă și te strigă mama de la geam, ultima dată când te duci la școală cu ghiozdanul în spate, ultima dată când te întâlnești cu toată gașca într-un loc în care ai petrecut ani întregi, convins că locul ăla, oamenii ăia și serile alea vor exista întotdeauna.

Și partea cea mai enervantă este că nimeni nu te anunță.

Nu primești o notificare, nu apare un mesaj pe ecran cu "Attention! This is your last session!", nu se aude vreo voce din cer care să spună "Bă, fii atent, că asta e ultima, încearcă să nu faci vreo prostie!", deși, dacă stau bine să mă gândesc, în cazul meu ultima recomandare ar fi fost probabil inutilă.

Pur și simplu se întâmplă.

Și abia după douăzeci și ceva de ani realizezi că ai fi vrut să mai stai măcar cinci minute.

Dacă închid ochii și mă gândesc la adolescența mea din Slatina, una dintre primele imagini care îmi apare în minte este undeva pe la șase-șapte seara, în parcul de lângă Muzeul de Istorie, cu scările alea pe care coborai dinspre muzeu spre parc, cu aleile, copacii și băncile pe care am petrecut probabil mai multe ore decât în unele săli de clasă.

Bine, dacă mă gândesc la povestea cu cărămida pe care încercam s-o scoatem din peretele liceului, nici orele petrecute în clasă nu erau neapărat dedicate exclusiv procesului educațional, dar asta e altă discuție.

Parcul avea pe atunci câteva repere care pentru un om normal ar fi fost doar niște obiecte de mobilier urban sau echipamente de joacă, dar pentru noi erau puncte de întâlnire cu o importanță strategică comparabilă cu sediul NATO.

Lângă gardul Inspectoratului de Poliție, aproape de cabina de pază, era un tobogan în formă de elefant, o minunăție inginerească pe care te urcai pe la coadă, mergeai câțiva pași pe spatele animalului și coborai pe trompă, probabil spre disperarea oricărui specialist modern în siguranța locurilor de joacă. Lângă elefant erau două bănci unde ne strângeam des. Alteori ne găseai la tiribomba de lângă toboganul mare, iar dacă nu eram nici acolo, existau șanse serioase să fim sus, la Sălcii, lângă Casa de Cultură a Sindicatelor, într-un loc care între timp a dispărut, înghițit de amenajările esplanadei.

Și, pentru că orice comunitate respectabilă are nevoie de un sediu secundar, mai exista și Snack Bar.

Snack era o bodegă ceva mai jos de parc, în centrul vechi al Slatinei, iar dacă numele vă duce cu gândul la un local cochet, cu meniuri atent concepute, atmosferă sofisticată și poate niște cocktailuri servite în pahare cu picior, vă rog să vă opriți imediat din imaginat.

SnackBar era orice altceva decât fancy. Dar avea exact ce ne trebuia nouă. Și, mai ales, avea oameni de-ai noștri.

Așa că, dacă ajungeai în parc și nu găseai pe nimeni, nu intrai în panică, nu începeai să dai telefoane și nu te întrebai dacă s-a întâmplat ceva cu gașca. Coborai la Snack și, în majoritatea cazurilor, misterul era rezolvat. Iar dacă nu era nimeni nici acolo, exista și varianta să fim deja în drum spre Balș, la rockotecă, dar despre această ramură a activităților noastre extracurriculare am povestit deja și, din câte am înțeles, mama încă procesează informațiile. 😇

Ce mi se pare fascinant acum este că nu aveam nevoie să stabilim întâlniri.

Nu exista grup de WhatsApp, nu exista Messenger, nu trimitea nimeni un eveniment în calendar și nici nu aveam vreun sistem sofisticat de coordonare, ceea ce, privind retrospectiv, este aproape inexplicabil pentru un om care astăzi lucrează în IT și știe cât de complicat poate deveni să aduni zece oameni într-o ședință de jumătate de oră. Noi eram zece, uneori cincisprezece, alteori douăzeci. Și ne găseam. Pur și simplu. Mergeai în parc și știai că o să fie cineva acolo, iar dacă nu era încă, apărea.

Nu știu cine ajungea primul și cine pleca ultimul, pentru că nu exista un responsabil cu deschiderea și închiderea programului, deși probabil că, dacă am fi avut unul, l-am fi pus să care și băncile. Pentru că băncile alea aveau și ele un rol important în viața noastră. Când ne strângeam mai mulți, le mutam și le așezam în pătrat, construind un fel de sufragerie în aer liber, cu pereți inexistenți, tavan din frunze și un sistem de climatizare asigurat de mama natură, care uneori funcționa impecabil și alteori ne trimitea acasă mai repede decât ne-am fi dorit.

Și acolo stăteam. Uneori cu chitarele, alteori fără. Uneori cântam Metallica, Nirvana, Phoenix, Cargo sau orice altceva reușeam să reproducem suficient de convingător încât să nu ne alunge ceilalți de pe bancă, alteori discutam despre muzică, filme, viață, fete, facultate, viitor și toate lucrurile despre care adolescenții pot vorbi ore întregi fără să ajungă neapărat la vreo concluzie.

Aveam discuții atât de serioase încât sunt convins că, dacă ne-ar fi ascultat cineva din afară, ar fi crezut că asistă la o reuniune a unor filosofi foarte tineri, cu o pasiune suspectă pentru muzica rock și cu un nivel variabil de documentare.

Rezolvam problemele lumii. Analizam relații. Dezbăteam versuri. Ne contraziceam pe subiecte care atunci păreau de importanță planetară și despre care astăzi probabil nici nu ne-am mai aminti de ce începuserăm să ne certăm. Și, inevitabil, visam. Visam la facultate, la orașele în care urma să plecăm, la ce o să facem când o să fim mari, la concertele la care o să mergem, la muzica pe care o să o cântăm și la toate lucrurile extraordinare care ne așteptau undeva, dincolo de Slatina.

Eram convinși că lumea e mare. Și că noi avem tot timpul din lume s-o descoperim.

Iluminatul public din parc era, să spunem, o noțiune mai degrabă teoretică. Adică existau stâlpi, existau becuri, probabil exista și un contract de furnizare a energiei electrice, dar rezultatul final nu era neapărat unul care să te ajute să citești o carte după lăsarea întunericului.

Din fericire, noi nu mergeam acolo să citim. Și nici nu aveam nevoie de cine știe ce lumină ca să cântăm, să râdem sau să discutăm până târziu.

Pe măsură ce se făcea seară, parcul începea să se golească de familii, de copii și de oamenii care ieșiseră la o plimbare, iar la un moment dat rămâneam aproape numai noi.

Rockerii.

O adunătură de adolescenți cu plete, tricouri negre, chitare când aveam chef să le cărăm și convingerea fermă că muzica bună începe undeva pe la primul riff de chitară electrică. Nu eram întotdeauna cuminți, nu eram întotdeauna rezonabili și sunt aproape sigur că am contribuit semnificativ la nivelul de zgomot ambiental al zonei, dar eram ai noștri. Și asta era suficient. Nici nu trebuia să faci ceva spectaculos ca să ai o seară memorabilă.

Uneori era suficient să stai acolo, să asculți pe cineva cântând, să râzi la o glumă absolut stupidă sau să participi la o discuție care începuse de la o melodie și ajunsese, trei ore mai târziu, la sensul existenței.

Bine, probabil că sensul existenței era uneori influențat de numărul de beri consumate, dar asta nu invalidează neapărat concluziile.

Cel puțin nu pe toate. 😂

Și apoi a venit vara de după clasa a XII-a. Ultima vară în care, fără să ne dăm seama, eram încă toți acolo. Vorbeam despre facultăți, despre orașele în care urma să plecăm, despre ce voiam să facem mai departe și despre toate schimbările care se apropiau, dar nu cred că vreunul dintre noi înțelegea cu adevărat că urma să se schimbe ceva mult mai important decât adresa la care aveam să locuim.

Pentru că parcul avea să rămână acolo. Asta știam sigur. Băncile, copacii, aleile, scările de la muzeu, toate aveau să ne aștepte, iar noi urma să ne întoarcem în vacanțe, să ne strângem din nou și să continuăm exact de unde rămăseserăm.

Doar că viața nu funcționează chiar așa.

Am plecat la facultăți. Unii într-un oraș, alții în altul. Ne-am făcut prieteni noi, am descoperit locuri noi, am început să avem alte preocupări, alte responsabilități și, treptat, alte vieți. Și da, ne-am întors în Slatina. Ne-am mai întâlnit. Am mai trecut prin parc. Doar că nu mai era la fel. Nu pentru că parcul se schimbase neapărat, deși între timp au dispărut locuri și au apărut altele, ci pentru că noi nu mai eram exact aceiași. Parcă nu ne mai strângeam toți. Parcă nu mai aveam aceeași energie. Parcă discuțiile nu mai durau până când se termina noaptea.

Și, mai ales, parcă dispăruse ceva din inocența aia minunată cu care priveam lumea, convinși că tot ce ne dorim este posibil și că, dacă nu ne iese astăzi, avem suficient timp să încercăm din nou mâine.

Nu s-a întâmplat dintr-odată. Nu a existat o ceartă, o despărțire sau un moment în care cineva să spună că gașca nu mai există. Pur și simplu, într-o zi, ne-am dat seama că lucrurile nu mai sunt ca înainte. Iar partea care mă întristează puțin, chiar și acum, este că nu-mi amintesc ultima seară. Îmi amintesc zeci, sute de seri. Îmi amintesc locurile, băncile, muzica, râsetele, discuțiile, drumurile spre casă și sentimentul acela că, indiferent ce se întâmpla în restul zilei, seara aveam unde să merg și pe cine să găsesc. Dar nu-mi amintesc ultima dată când m-am ridicat de pe una dintre băncile alea, mi-am luat rămas-bun și am plecat.

Probabil că am spus ceva de genul:

“Hai, ne vedem mâine!"

Și probabil că eram absolut convins că așa va fi.

Am fost de câteva ori în ultimii ani prin Slatina cu Răducu și am ajuns, inevitabil, și în parcul acela.

Locul s-a schimbat.

Elefantul pe a cărui trompă ne dădeam când eram copii nu mai este acolo, tiribomba și alte repere ale adolescenței mele au dispărut, iar în locul lor a fost amenajat un loc de joacă modern, cu tot ce trebuie pentru niște copii care, spre deosebire de noi, probabil nu vor avea ocazia să se vaccineze antitetanos doar pentru că au decis să exploreze o bucată de mobilier urban.

Și știți ce este amuzant?

Lui Răducu îi place la nebunie locul acela. Exact cum îmi plăcea și mie.

Doar că el nu știe încă povestea parcului. Nu știe că acolo, cu douăzeci și ceva de ani înainte să se nască, tatăl lui stătea pe bănci cu o gașcă de rockeri, cânta, râdea, făcea planuri și visa la o viață despre care nu avea nici cea mai vagă idee cum urma să arate. E încă mic. O să-i povestesc când va mai crește.

Lui Matei i-am povestit deja câteva dintre aventurile noastre din parc, probabil suficient cât să înțeleagă că tatăl lui n-a fost întotdeauna adultul responsabil care îi explică astăzi de ce unele idei sunt proaste.

Deși, dacă stau bine să mă gândesc, experiența mea în domeniul ideilor proaste este tocmai ceea ce mă califică să ofer asemenea explicații.

Am un portofoliu solid. 😂

Dar cu Răducu e altceva. Îl privesc cum aleargă, cum se joacă, cum descoperă locul acela pentru prima dată și mă gândesc că, fără să știe, calcă printr-o parte din amintirile mele. Și îmi place ideea că un loc care a însemnat atât de mult pentru mine poate să însemne, într-un fel complet diferit, la fel de mult și pentru el. Poate că peste douăzeci și ceva de ani o să-și amintească și el de parcul ăla. Nu de chitare, de rockeri sau de SnackBar. Ci de zilele în care venea acolo cand mergea in vacante la bunici.

Și poate că asta este una dintre cele mai frumoase forme în care trecutul continuă să existe.

M-am gândit uneori ce aș face dacă aș putea să mă întorc pentru câteva minute într-una dintre serile alea. Nu să schimb ceva. Nu să le spun prietenilor mei ce facultate să aleagă, cu cine să se căsătorească sau ce decizii să ia. Și nici măcar să le explic că ar fi bine să cumpere niște acțiuni la Apple sau Microsoft, deși, între noi fie vorba, asta ar fi fost probabil o idee excelentă. Cred că m-aș opri undeva, puțin mai departe de băncile noastre, și m-aș uita la ei. La puștii ăia cu plete, cu chitare, cu vise uriașe și cu buzunare în care nu prea aveau mare lucru. La oamenii care se contraziceau pe muzică, râdeau din nimic și aveau impresia că lumea abia așteaptă să fie cucerită.

Și aș zâmbi.

Pentru că știu acum ceva ce ei nu știau atunci. Că viața nu o să fie întotdeauna simplă, că o să existe și momente grele, și dezamăgiri, și oameni de care o să le fie dor, dar că, în cele din urmă, multe dintre lucrurile la care visau în serile alea aveau să se întâmple. Poate nu exact cum își imaginau. Poate nu în ordinea în care le planificaseră. Dar aveau să descopere că lumea este chiar mai mare și mai frumoasă decât credeau. Și dacă unul dintre ei m-ar observa și m-ar întreba ce caut acolo, probabil că n-aș ști ce să-i spun. Cum să-i explici unui adolescent că ai venit din viitor doar ca să-l privești stând pe o bancă? Așa că, dacă ar insista, cred că le-aș spune doar atât:

“Dragilor, stați fără griji. Totul o să fie bine. Mult mai bine decât vă puteți imagina acum.”

Și apoi i-aș lăsa să-și continue seara. Să cânte. Să râdă. Să viseze. Pentru că, deși ei încă nu știau, trăiau niște ani pe care aveau să-i poarte cu ei toată viața.

Nu știu dacă a existat cu adevărat o ultimă seară în parc.

Probabil că da. Probabil că într-o seară oarecare, spre sfârșitul verii, ne-am ridicat de pe bănci, ne-am luat rămas-bun și am plecat fiecare spre casă, convinși că ne vom vedea din nou. Și, într-un fel, ne-am mai văzut. Doar că niciodată exact la fel.

Așa că, dacă ar fi să trag o concluzie din toată povestea asta, cred că ar fi una foarte simplă.

Nu toate lucrurile frumoase din viață se termină cu un rămas-bun. Unele se termină cu un "ne vedem mâine", spus de niște oameni care încă nu știu că mâine lumea lor va fi puțin diferită.

Iar parcul din Slatina? Parcul e încă acolo. Și, din când în când, un puști pe nume Răducu aleargă prin el, râde și se joacă, fără să știe că, undeva printre copacii ăia, tatăl lui încă mai are șaptesprezece ani.

Măcar pentru câteva clipe.

❤️🎸☕