Serenada… sau cum am aflat că dragostea poate fi stinsă cu aghiasmă

Cred că aveam vreo 15-16 ani, eram în vacanța de după clasa a IX-a și mă aflam în perioada aia minunată a adolescenței în care hormonii lucrează în trei schimburi, discernământul are program redus, iar dacă undeva prin apropiere apare o fată care îți place, cele trei rânduri de creier pe care le mai ai disponibile își abandonează imediat toate celelalte atribuții și încep să lucreze exclusiv la problema fundamentală a existenței: cum naiba faci să o impresionezi.

În cazul meu, problema părea relativ simplă, pentru că pe lângă gașca noastră de folk-o-rockeri din parc apăruse de ceva vreme o fată, parcă Ana o chema, nu mai știu cine o adusese prima dată și nici de unde apăruse, dar țin minte că asculta Nightwish, voia să fie goth și avea ceva suficient cât adolescentul de 15-16 ani din mine să se uite la ea și să tragă singura concluzie logică disponibilă la vârsta aia:

Mamăăăă, pe asta clar o dau pe spate cu skill-urile mele la chitară.

Nu eram împreună, nu exista vreo mare poveste de dragoste între noi și, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu cred că ne cunoșteam de foarte mult timp, dar la vârsta aia nu aveai nevoie de asemenea detalii birocratice ca să fii convins că universul tocmai îți oferise o misiune, iar eu aveam în posesie exact arma necesară.

Chitara.

Și nu orice chitară, ci chitar-a. O Hora clasică făcută la Reghin pe care, în geniul meu tehnic de viitor inginer, îi pusesem corzi de electro-acustică și care mă însoțea cam peste tot unde exista cea mai mică șansă să fie nevoie de un acord de La minor: la cenaclurile din parc, la școală, la colindat, în tabere, în Vamă, la munte și, după cum avea să demonstreze seara despre care vorbim, în operațiuni romantice cu un grad discutabil de planificare.

Într-una dintre seri plecasem de acasă cu chitara în spate și mă îndreptam spre parc, unde probabil mă așteptau aceleași patru bănci puse în pătrat, aceeași gașcă și programul cultural obișnuit, doar că pe drum cele trei rânduri de creier despre care vorbeam mai devreme au avut o idee.

Ce-ar fi să trec pe la Ana?

Acum, „să trec pe la Ana” sună ca și cum blocul ei ar fi fost cumva în drum și ar fi trebuit doar să traversez strada, ceea ce nu era deloc cazul,

pentru că micul ocol presupunea practic să traversez o bună parte de oraș până undeva prin spatele Spitalului Județean, dar când ai 15 ani, o chitară în spate și o fată goth de impresionat, geografia devine o știință aproximativă.

Știam unde stă pentru că, într-una dintre serile precedente, o condusesem acasă, deci înainte să înceapă cineva să ridice o sprânceană și să transforme povestea din „adolescent cu serenadă” în „stalking cu acompaniament de chitară”, aveam măcar această informație obținută pe căi perfect legale.

Nu cred că Ana știa că vin. De fapt, sunt aproape sigur că nu știa, ceea ce în mintea mea de atunci nu reprezenta o problemă, ci dimpotrivă, făcea gestul și mai romantic, pentru că aparent surpriza este un ingredient esențial al romantismului atunci când ai 15 ani și n-ai auzit încă de conceptul de boundaries.

Era undeva pe la șapte jumate - opt, deci suficient de târziu cât să fie seară, dar nu atât de târziu încât un om rezonabil să considere că se impune intervenția forțelor de ordine, m-am postat fix sub balconul de la etajul întâi și, îmbrăcat complet în negru, cu un tricou probabil cu Iron Maiden sau AC/DC, blugi rupți in genunchi și teniși ca ai lui Kurt Cobain, arătam exact ca genul de individ pe care orice mamă de fată adolescentă visează să-l găsească seara sub balconul copilului ei.

Cu o chitară.

Și am început să cânt. Au trecut peste 25 de ani de atunci și memoria mea a avut bunul-simț să arhiveze doar părțile esențiale, așa că nu mai pot reconstrui playlistul complet al concertului, dar cred că am trecut prin ceva Compact, probabil niște Alifantis și știu sigur că n-a lipsit „Ana” de la Vama Veche, pentru că dacă tot cânți sub balconul unei fete pe care o cheamă Ana și cunoști piesa, ar fi fost aproape neprofesionist să n-o folosești.

În apărarea mea trebuie să precizez un lucru foarte important. Nu știam că taică-su e preot. Informația asta ar fi putut influența, poate, selecția repertoriului. Dar eu nu o aveam. Așa că am cântat „Ana”. Și, culmea, planul funcționa.

Ana ieșise la balcon și se uita la mine cu genul ăla de ochi de căprioară prinsă în bătaia farurilor pe care un adolescent plin de hormoni îl interpretează fără niciun dubiu drept confirmarea că talentul, romantismul și cele trei acorduri învățate bine au învins din nou.

Nu știu dacă ea era impresionată, surprinsă, jenată sau pur și simplu încerca să proceseze faptul că băiatul ăla din parc traversase o parte din Slatina cu o chitara făcută la Reghin în spate ca să-i cânte sub balcon, dar eu eram convins că muzica își face treaba.

Terminasem probabil „Ana” și eram deja pe la al doilea tril nebun din următoarea piesă, ceva mai ritmat, când expresia ei s-a schimbat brusc.

S-a ridicat. S-a uitat undeva în spate. Și a zis:

- Mamă, stai, nu face...

Există momente în viață în care creierul uman este capabil să proceseze extraordinar de multe informații într-o fracțiune de secundă. Ăla a fost unul dintre ele. Pentru că imediat după “nu face” am văzut venind de la balcon spre mine un val de apă suficient de mare cât să-mi dau seama că urmează un eveniment meteorologic extrem de localizat și, în loc să fug, să mă feresc sau să fac orice altceva ar fi făcut un om normal, primul meu gând a fost: CHITARA!

Atât m-a dus capul. M-am întors cu spatele. Nu din cavalerism, nu pentru a-mi proteja chipul și nici pentru că aș fi avut vreun plan sofisticat de apărare, ci pentru că Hora aia de Reghin mersese cu mine la școală, în parc, la colindat, în tabere, în Vamă și la munte și nu aveam de gând s-o las să moară înecată într-o operațiune romantică prost planificată.

Apa m-a lovit direct în spate, suficient cât tricoul negru să mi se lipească instantaneu de piele. Chitara? Uscată. Mission accomplished. Și apoi a venit mirosul. Tămâie.

Nu pot să depun mărturie sub jurământ că apa aia era aghiasmă, pentru că n-am luat probe, n-am trimis nimic la laborator și nici n-am rămas suficient de mult încât să cer certificatul de proveniență, dar să prezentăm totuși instanței dovezile circumstanțiale: apa mirosea puternic a tămâie, tatăl fetei era preot, mama tocmai aruncase spre rockerul îmbrăcat complet în negru care îi cânta fiicei sub balcon un lighean sau un bol suficient de mare cât să mă ude zdravăn și, din informațiile mele, în seara respectivă nu ploua nicăieri altundeva în Slatina.

Eu zic că era aghiasmă.

Rămâne totuși o întrebare la care, după mai bine de două decenii, încă nu am găsit răspuns: Ce preot ține un lighean de aghiasmă pregătit în casă? Era stoc strategic? Exista un plan de intervenție? Avea coana preoteasă evaluarea de risc făcută și stabilise deja că, în cazul apariției unui adolescent cu tricou Iron Maiden sub balcon, se trece direct la procedura de purificare de urgență? N-am aflat niciodată. Cert este că, odată ce am realizat că atât eu, cât și instrumentul supraviețuiserăm primului atac, instinctul meu romantic a cedat locul unuia mult mai sănătos. Am fugit.

Pentru că dragostea e dragoste, serenada e serenadă, dar nu aveam nicio garanție că femeia nu urma să escaladeze conflictul și să treacă de la apă sfințită la crucifixuri, icoane sau alte obiecte din arsenalul disponibil într-o familie de preot, iar eu eram romantic, nu sinucigaș.

În timp ce executam retragerea strategică, ud leoarcă pe spate, cu chitara strânsă la piept și demnitatea lăsată probabil undeva sub balcon, am auzit-o pe Ana încercând să-i explice mamei că nu era cazul să mă exorcizeze și parcă, printre toate celelalte, s-a auzit și ceva despre “sataniști”.

În apărarea coanei preotese, trebuie să recunosc că imaginea nu lucra neapărat în favoarea mea.

Era seară, fiică-sa voia să fie goth, iar sub balcon îi apăruse neanunțat un adolescent îmbrăcat complet în negru, cu probabil Iron Maiden pe piept și o chitară în mână, râgâind ceva versuri in timp ce zdrăngănea chitara mai devreme menționată.

Dacă mai desenam și o pentagramă pe asfalt, probabil chema direct episcopia.

Taică-su, preotul propriu-zis, n-a apărut niciodată în toată povestea și nici până astăzi nu știu unde era în seara respectivă, am aflat abia în zilele următoare de la Ana cu ce se ocupa, dar este evident că lăsase fortul pe mâini bune, pentru că doamna preoteasă avea situația sub control și demonstrase deja că sistemul defensiv funcționa impecabil.

Eu mi-am continuat drumul spre parc, pentru că asta fusese, până la urmă, destinația inițială înainte ca hormonii și geniul romantic să-mi propună micul ocol de jumătate de oraș, am ajuns la gașcă, mi-am stors cât am putut tricoul, le-am explicat de ce eram ud și, mai ales, de ce miroseam ca după o slujbă de Paște, s-a râs zdravăn, pentru că noi râdeam cam din orice și, până la urmă, viața ne arata la fiecare pas cât poate să fie de amuzantă, după care ne-am văzut liniștiți de programul obișnuit al serii.

Nu s-a terminat însă chiar prost povestea.

Am mai vorbit cu Ana după episodul ăsta și, dacă memoria nu-mi joacă feste, cred că ne-am și țucat o dată, ceea ce înseamnă că strategia serenadei a avut, tehnic vorbind, o rată de succes mai mare de zero, chiar dacă nu pot spune cu exactitate cât din rezultat s-a datorat talentului meu muzical, cât milei pentru trubadurul proaspăt spălat spiritual, cât rușinii pentru intervenția maternă și cât faptului că poate, doar poate, fata chiar voia să mă pupe.

Eu prefer ultima variantă. E povestea mea. Am voie.

Ana n-a mai stat foarte mult prin gașca noastră de folk-o-rockeri și apoi viața a făcut ce face ea cu oamenii care apar pentru puțin timp în adolescența noastră, a dus-o în altă direcție, iar eu am continuat cu chitara, cu parcul, cu fetele, cu ideile spontane și cu cele trei rânduri de creier care, sper eu, între timp s-au mai înmulțit puțin.

Chitara a supraviețuit și ea.

Și privind acum în urmă, nu cred că aș schimba mare lucru din seara aia, pentru că la 15-16 ani trebuie probabil să existe și seri în care traversezi jumătate de oraș doar ca să-i cânți unei fete sub balcon, fără să știi dacă o să funcționeze, fără să te gândești cât de ridicol ai putea să pari și fără să ai nevoie de alt motiv în afară de faptul că ți se pare o idee bună.

Ba chiar dacă într-o zi unul dintre flăcăii mei ar veni la mine, ar lua chitara și mi-ar spune că se duce să-i cânte unei fete sub balcon, cred că primul lucru pe care l-aș face ar fi să-l ajut s-o acordeze, după care i-aș sugera două-trei melodii care au șanse ceva mai bune decât repertoriul meu de atunci și l-aș lăsa să plece să-și scrie singur povestea.

Pentru că unele lucruri trebuie trăite.

Doar că, înainte să iasă pe ușă, i-aș mai pune ceva în rucsac. O pelerină de ploaie. Nu de alta, dar nu știi niciodată când apare, din senin, o ploaie zdravănă...

...cu miros de tămâie. 😇🎸