IREAL… sau cum niște puști din Slatina au vrut să cucerească lumea prin muzică

Cred că există o perioadă în viața fiecărui adolescent în care acesta este absolut convins că, dacă își dorește suficient de mult un lucru, universul va găsi o modalitate să i-l ofere, eventual fără prea mult efort din partea lui și, dacă se poate, înainte de următoarea vacanță de vară.

Este perioada aceea minunată în care ai păreri despre absolut orice, de la muzică și politică până la sensul vieții, deși încă trebuie să ceri bani de buzunar de la părinți și să explici de ce ai întârziat acasă, iar planurile tale de viitor sunt atât de grandioase încât, dacă le-ai prezenta astăzi unui investitor, omul ar chema probabil pe cineva să verifice dacă ești bine.

Eu, undeva pe la începutul anilor 2000, eram convins că o să ajung rockstar.

Nu-mi amintesc să fi avut vreun plan foarte bine pus la punct în direcția asta, dar, în apărarea mea, nici nu cred că membrii Led Zeppelin au început prin a întocmi un document Excel cu obiective trimestriale, indicatori de performanță și o analiză SWOT a pieței muzicale. Cel puțin îmi place să cred că nu, pentru că altfel întreaga mea argumentație se duce dracului.

Cert este că, la un moment dat, împreună cu câțiva prieteni din Slatina, am ajuns la concluzia că orașul nostru avea nevoie de o formație rock și că, dintr-un motiv pe care astăzi nu mi-l mai pot explica în întregime, noi eram oamenii potriviți să rezolvăm problema.

Așa a apărut IREAL.

Și, înainte să mă întrebați de unde venea numele, trebuie să vă mărturisesc că nu mai știu. Probabil că la momentul respectiv avea o semnificație profundă, poate chiar filosofică, pe care o discutaserăm îndelung și o consideraserăm extraordinară, dar după mai bine de douăzeci de ani singurul lucru de care sunt absolut sigur este că se scria cu majuscule și că ni se părea foarte tare.

Ceea ce, dacă stau să mă gândesc, reprezenta cam nivelul nostru de maturitate artistică din perioada respectivă.

Totul a început destul de firesc, fără audiții, castinguri sau anunțuri prin care căutam muzicieni cu experiență, disponibilitate pentru turnee internaționale și capacitatea de a lucra într-un mediu dinamic.

Eram prieteni.

Ne știam din parc, unde ne petreceam o bună parte din timpul liber, unii ne știam și prin familii, ascultam cam aceeași muzică și aveam obiceiul să discutăm despre formațiile noastre preferate cu seriozitatea unor critici muzicali care tocmai fuseseră invitați să decidă dacă următorul album Metallica merită sau nu să fie lansat.

Cred că ideea a plecat de la Gabi, Adi și mine, iar Ioana a venit în formație aproape natural, fără să fie nevoie de cine știe ce negocieri, pentru că, uneori, lucrurile care ajung să conteze cel mai mult în viața ta încep atât de simplu încât nici măcar nu realizezi că ar trebui să le ții minte.

Gabi cânta la chitară și era și solist, Ioana era la clape, Adi la tobe, iar eu am ajuns la bass, într-o împrejurare care demonstrează că marile decizii profesionale pot fi luate și pe baza inventarului de obiecte disponibile prin casă.

Eu cântam deja la chitară, dar Gabi era mai bun decât mine, iar eu aveam un bass electric făcut la Reghin, care ajunsese cumva în posesia mea și care, în acel moment, reprezenta probabil cel mai important avantaj competitiv pe care îl puteam aduce în formație.

Așa că am devenit bassist.

La început, recunosc, mi s-a părut o afacere destul de bună. Chitara avea șase corzi, basul doar patru, ceea ce, conform matematicii pe care o stăpâneam eu la vremea respectivă, însemna că aveam cu aproximativ 33% mai puține lucruri de care să-mi fac griji.

Ulterior aveam să descopăr că lucrurile nu funcționează chiar așa și că un bassist bun face mult mai mult decât să stea undeva în spatele scenei, să apese pe câteva corzi și să încerce să pară interesant, dar până să ajung la concluzia asta m-am îndrăgostit iremediabil de instrumentul respectiv.

Bassul are ceva aparte. Nu e întotdeauna instrumentul care atrage atenția, nu prea are parte de solo-uri spectaculoase în care publicul să-și piardă mințile și, din câte am observat, nici nu reprezintă prima opțiune a fetelor care visează la un muzician, dar împreună cu tobele ține în picioare toată construcția muzicală, iar senzația aceea în care linia de bass îți vibrează prin podea, prin stomac și, uneori, prin toate organele interne este greu de explicat cuiva care n-a încercat-o.

În plus, mi se potrivea.

Atât de bine încât, la un moment dat, am ajuns să mă descriu ca “Ich bin BASS-oist”, o combinație de germană aproximativă, engleză și umor adolescentin care, dacă ar fi ajuns la urechile vreunui profesor de limbi străine, probabil ar fi generat o discuție destul de serioasă despre viitorul meu academic.

Dar mie mi se părea amuzant.

Și, dacă mă gândesc bine, încă mi se pare, ceea ce ridică anumite semne de întrebare despre cât de mult am evoluat în ultimii douăzeci și ceva de ani.

Primele repetiții le-am făcut într-o cameră de lângă cancelaria Colegiului Național „Radu Greceanu” din Slatina, o încăpere relativ decentă ca spațiu, cu mobilier școlar, două boxe, un mixer și suficient loc pentru patru adolescenți care aveau de gând să demonstreze că muzica rock poate fi practicată inclusiv în imediata apropiere a locului în care profesorii își beau cafeaua și discutau despre rezultatele elevilor.

Nu știu exact ce se auzea din cancelarie și nici dacă profesorii apreciau în mod deosebit contribuția noastră la atmosfera instituției, dar presupun că, după câteva repetiții, măcar unii dintre ei începuseră să-și formeze opinii destul de ferme despre repertoriul nostru.

Noi, în schimb, eram în al nouălea cer.

Pentru că, vedeți voi, există o diferență enormă între a asculta o piesă care îți place și a reuși, împreună cu niște prieteni, să o cânți, chiar dacă uneori rezultatul seamănă cu originalul doar în anumite porțiuni și, de regulă, acelea sunt cele în care nu cântă nimeni.

La fiecare repetiție descopeream ceva nou, încercam piese, greșeam, ne opream, o luam de la capăt, ne contraziceam asupra acordurilor și, într-un final, ajungeam să cântăm câteva minute legate fără să fie nevoie ca cineva să strige “Stai, bă, că nu așa vine!”.

Moment în care eram convinși că tocmai făcuserăm un pas important spre consacrarea internațională.

Nu aveam manager, impresar, sponsori sau un plan de promovare, dar aveam două boxe, un mixer, niște instrumente și un entuziasm care, dacă ar fi putut fi transformat în energie electrică, probabil ar fi alimentat jumătate din Slatina.

Și, cel mai important, ne distram îngrozitor de bine.

Nu cred că ne preocupa prea tare cât de buni eram în comparație cu alte formații și nici nu-mi amintesc să fi discutat despre posibilitatea de a câștiga bani din muzică. Noi voiam să cântăm, să ne iasă coverurile și, dacă se putea, să ajungem cândva în fața unui public care să nu fie format exclusiv din prieteni suficient de apropiați încât să se simtă obligați să ne asculte.

Iar ocazia n-a întârziat să apară.

Prima noastră cântare a fost la deschiderea anului școlar, în curtea liceului, ceea ce, privit din perspectiva unui adult, nu reprezintă neapărat debutul spectaculos la care visează un muzician, dar pentru niște puști care până atunci repetaseră într-o cameră de lângă cancelarie era aproximativ echivalentul unui concert pe stadionul Wembley.

Cu mențiunea că la Wembley există o scenă adevărată, sisteme profesionale de sonorizare și, probabil, oameni care știu ce să facă atunci când începe să iasă fum dintr-o boxă.

Dar ajungem imediat și acolo.

Pregătiserăm un repertoriu care, trebuie să recunosc, nu era deloc rău pentru gusturile noastre muzicale: What's Up de la 4 Non Blondes, Abdullah de la Vița de Vie, Another Brick in the Wall de la Pink Floyd și Globul de cristal de la Conexiuni.

Practic, încercam să demonstrăm că suntem capabili să trecem de la rock alternativ la Pink Floyd și apoi la muzică românească fără să ne pierdem complet identitatea artistică, deși, dacă ne-ar fi întrebat cineva care era exact identitatea aceea, probabil că am fi avut nevoie de o pauză să ne consultăm.

Țin minte emoțiile dinaintea concertului, senzația aceea în care îți dai seama că în câteva minute urmează să faci ceva ce până atunci făceai doar între prieteni, dar de data asta în fața unor oameni care nu au niciun motiv să te ierte dacă greșești.

Mă rog, fiind vorba despre colegii noștri de liceu, unii aveau chiar motive suplimentare să nu ne ierte, pentru că adolescenții sunt, după cum știm, un public extrem de binevoitor și absolut incapabil să facă mișto de cineva care greșește în public.

Dar am început să cântăm și, după primele acorduri, s-a întâmplat ceva ce nu prea pot explica nici astăzi.

Emoțiile au început să dispară, instrumentele au început să sune împreună, iar curtea liceului, locul acela în care ne petrecuserăm atâtea dimineți așteptând să se termine orele, devenise dintr-odată cel mai important loc din lume.

Eram acolo, cântam și oamenii ne ascultau. Și ne plăcea.

Doamne, cât ne plăcea!

Atât de mult încât, atunci când în timpul piesei Another Brick in the Wall una dintre boxe a început să scoată fum, noi am considerat că situația nu justifică întreruperea actului artistic.

Acum, ca să fiu foarte exact, boxa a început să fumege fix pe linia mea de bass, detaliu pe care îl menționez nu pentru că aș încerca să-mi atribui vreun merit, ci pentru că mi se pare important ca istoria muzicii rock să consemneze corect circumstanțele evenimentului.

Profesorii își făceau semne, câțiva colegi păreau să fi observat că echipamentul nostru de sonorizare manifesta un comportament neobișnuit, iar noi continuam să cântăm, convinși probabil că un concert Pink Floyd fără un minimum de efecte speciale ar fi reprezentat o dezamăgire pentru public.

Din fericire, n-a luat nimic foc, boxa a fost reparată ulterior, iar noi am terminat cântarea cu toate instrumentele și majoritatea echipamentelor în stare de funcționare.

Dar cel mai important lucru s-a întâmplat după ce am terminat.

Pentru că, vedeți voi, noi am urcat pe “scenă” muritori de rând și am coborât rock gods.

Și nu exagerez deloc când spun că așa ne simțeam, chiar dacă scena era curtea liceului, publicul era format în mare parte din colegi și profesori, iar una dintre boxe tocmai avusese o experiență apropiată de combustia spontană.

În momentul acela eram convinși că făcuserăm ceva extraordinar.

Și, pentru noi, chiar făcuserăm.

După debutul nostru triumfal, conducerea liceului a ajuns la concluzia că ar fi bine să existe un adult responsabil care să supravegheze activitatea formației, mai ales dacă aveam de gând să continuăm repetițiile în weekenduri, în amfiteatru.

Privind retrospectiv, decizia mi se pare nu doar rezonabilă, ci chiar surprinzător de optimistă, având în vedere că instituția tocmai asistase la un concert în timpul căruia unul dintre echipamentele electrice începuse să scoată fum, iar principala preocupare a muzicienilor fusese să nu piardă ritmul.

Așa a intrat în poveste doamna Pițur, profesoara noastră de engleză, despre care am scrisă deja o poveste separată și căreia îi datorez, printre multe alte lucruri, câteva dintre cele mai frumoase amintiri ale perioadei respective.

Repetițiile din amfiteatru aveau un ritual al lor, care începea de regulă pe la nouă-zece dimineața, când ne întâlneam, deschideam sala și începeam să cărăm instrumente, boxe, amplificatoare, tobe, mixer și o cantitate de cabluri care, dacă ar fi fost întinse cap la cap, probabil ar fi ajuns până la Casa de Cultură.

În aproximativ treizeci de minute reușeam să punem totul la locul lui, după care urma o perioadă de pregătire muzicală a cărei durată varia în funcție de numărul de idei pe care le avea fiecare și de disponibilitatea celorlalți de a le asculta.

Ne acordam, testam microfoanele, verificam amplificatoarele, mai cântam câte o bucată dintr-o piesă care nu avea nicio legătură cu repertoriul, ne mai acordam o dată, discutam despre ce ar trebui să repetăm și, undeva după minim o oră, ajungeam la concluzia că poate n-ar fi rău să începem și noi repetiția propriu-zisă.

Ceea ce, din punctul nostru de vedere, era absolut normal. Pentru că noi nu pierdeam timpul. Noi exploram posibilități artistice. Sau, cum aveam să numim ulterior activitatea respectivă, făceam fuziune muzicală.

Doamna Pițur avea răbdare cu noi, ne propunea piese, ne asculta opiniile și încerca uneori să ne convingă că anumite melodii, deși extraordinare în interpretarea originală, nu erau neapărat potrivite pentru nivelul nostru de pregătire muzicală.

Queen, de exemplu.

Cu Queen aveam o relație destul de complicată, în sensul că noi îi iubeam foarte mult, dar piesele lor refuzau cu încăpățânare să sune la fel atunci când le cântam noi, ceea ce ne făcea să credem că problema trebuie să fie undeva la acordaj, la mixer sau, în ultimă instanță, la acustica amfiteatrului.

În niciun caz la noi.

Iar doamna Pițur, după ce ne ascultase încercând să pregătim un cover care avea din ce în ce mai puține lucruri în comun cu originalul, ne-a spus la un moment dat o replică pe care o aud și astăzi, cu aceeași intonație:

“Măi, nu cântăm orice, vrem să dovedim un Queen…”

Avea dreptate, evident, dar ne-a luat ceva timp să acceptăm, pentru că la șaptesprezece ani este destul de greu să admiți că între tine și Freddie Mercury există o diferență de nivel care nu poate fi rezolvată doar prin încă două repetiții.

Ca în orice formație care se respectă, la un moment dat au apărut și schimbările de componență.

Gabi, care era cu un an mai mare decât noi, a ajuns în clasa a XII-a și a decis că ar fi bine să se concentreze pe examene, o alegere pe care astăzi o consider absolut normală, dar care la vremea respectivă probabil ni s-a părut o dovadă că sistemul educațional românesc nu înțelege suficient de bine nevoile industriei muzicale.

În locul lui a venit Jhon, la chitară, iar Iza a preluat partea vocală, așa că formația a continuat cu Ioana la clape, Adi la tobe și subsemnatul la bass, păstrându-și numele, repertoriul și obiceiul de a consuma o cantitate considerabilă de timp înainte de a începe efectiv să repete.

Ulterior, Adi a plecat și a venit Ciprian la tobe, iar IREAL a continuat să existe într-o formulă care, deși diferită de cea inițială, avea același ingredient esențial: ne plăcea teribil ceea ce făceam.

Am ajuns să repetăm și la Casa de Cultură a Sindicatelor, în fosă, adică în spațiul destinat în mod normal orchestrei, dar care pentru noi devenise un soi de cartier general al rockului Slătinean, locul în care puteam să cântăm, să discutăm și să ne imaginăm că următorul pas firesc ar fi fost, probabil, să începem să primim invitații la festivaluri.

Nu-mi amintesc să fi primit prea multe asemenea invitații( a se citii nici una), dar asta nu ne împiedica să fim pregătiți sufletește pentru ele.

Și, pentru că deja cântaserăm la deschideri de an școlar, baluri ale bobocilor și diverse alte evenimente în care muzica noastră reprezenta o parte dintr-un program mai amplu, la un moment dat am hotărât că ar fi cazul să facem un concert doar al nostru.

Un concert la care oamenii să vină pentru că voiau să ne asculte, nu pentru că aveau de primit o diplomă, de participat la o festivitate sau de așteptat să se termine discursul directorului.

Un concert adevărat. La Casa de Cultură. De Crăciun.

Acum, dacă ați organizat vreodată un eveniment, știți probabil că una dintre cele mai importante componente este promovarea, iar dacă ați organizat unul în perioada în care noi eram adolescenți, mai știți și că lucrurile erau ceva mai complicate decât să deschizi Canva, să alegi un template și să apeși pe butonul de publicare.

Noi nu aveam Canva. Nu aveam Facebook, Instagram sau posibilitatea de a trimite invitații către câteva sute de oameni printr-un simplu click. Și, din câte îmi amintesc, nici Photoshop nu era ceva la care să avem acces în mod obișnuit.

Dar aveam un xerox.

Iar un xerox, pus în mâinile unor adolescenți suficient de hotărâți, poate deveni un instrument de creație grafică mult mai sofisticat decât și-ar fi imaginat vreodată producătorul lui.

Așa că ne-am apucat să facem afișele concertului folosind o tehnologie pe care astăzi aș numi-o “Photoshop analogic cu layere fizice”, dar care atunci presupunea, în esență, să decupăm bucăți de hârtie, să suprapunem texte și imagini, să le aranjăm până când ni se părea că arată bine și apoi să băgăm toată construcția în xerox, sperând că rezultatul final va semăna cât de cât cu ceea ce aveam în minte.

Practic, funcția de “copy-paste” se realiza cu foarfeca și lipiciul, “undo” presupunea să dezlipești ceva fără să rupi hârtia, iar “export” însemna să apeși pe butonul copiatorului și să te rogi să nu se blocheze exact când ajungeai la ultimul afiș.

Și uite așa am făcut promovarea.

Cu afișe xeroxate, cu prieteni care le-au văzut și probabil cu o cantitate considerabilă de entuziasm transmisă din gură în gură, am reușit să anunțăm că IREAL urma să susțină un concert de Crăciun la Casa de Cultură.

Intrarea era liberă.

Nu vindeam bilete, nu aveam vreun obiectiv financiar și nici nu încercam să recuperăm investiția, în principal pentru că investiția consta în timpul nostru, câteva foi de hârtie și probabil niște bani cheltuiți pe xerox.

Principiul era simplu: vine cine vrea, pleacă cine nu-i place. Un model de business care, dacă mă gândesc bine, n-ar fi rezistat prea mult într-o ședință cu niște investitori, dar care nouă ni se părea perfect. Și a venit seara concertului.

Iar oamenii chiar au venit.

Cred că erau vreo 150, poate mai mulți, poate mai puțini, dar numărul exact nu mai contează, pentru că din perspectiva noastră sala era plină, iar faptul că oamenii aceia veniseră special să ne asculte reprezenta o realizare pe care niciunul dintre noi nu cred că o anticipase cu adevărat atunci când repetam în camera de lângă cancelarie.

Și am cântat.

O oră și ceva de coveruri, cu energia aceea pe care o ai la șaptesprezece-optsprezece ani, când poți să cari amplificatoare jumătate de zi, să repeți, să cânți și apoi să mai ai suficientă putere încât să stai până dimineața discutând despre cât de extraordinar a fost totul.

We rocked out like there was no tomorrow.

Și, la un moment dat, oamenii au început să ceară bis.

Acum, nu știu dacă vă puteți imagina ce se întâmplă în mintea unor adolescenți care tocmai au cântat în fața a 150 de oameni și descoperă că publicul nu doar că n-a plecat, dar mai vrea.

Este un moment în care orice urmă de modestie pe care ai fi putut-o avea până atunci își face bagajele și părăsește discret încăperea, lăsând loc unei convingeri aproape religioase că te afli în fața unei cariere muzicale extraordinare.

Noi eram deja rockstaruri. Nu mai exista niciun dubiu.

Dacă în momentul acela ar fi venit cineva să ne întrebe dacă suntem disponibili pentru un turneu european, probabil că am fi acceptat pe loc, urmând să rezolvăm ulterior detaliile legate de transport, cazare, școală și acordul părinților.

Pentru că, vedeți voi, în seara aceea nu conta că eram niște puști din Slatina care cântau coveruri la Casa de Cultură.

Pentru noi era Wembley.

Și, sincer, nu cred că Wembley ar fi putut să ne facă mai fericiți.

Undeva există și o filmare a concertului, pe un DVD, pe care sper să-l găsesc cândva, deși recunosc că ideea de a mă vedea astăzi cântând la bass acum douăzeci și ceva de ani mă atrage și mă sperie în egală măsură.

Pe de o parte, mi-ar plăcea enorm să retrăiesc seara aceea, să-i văd pe ceilalți, să aud piesele și să-mi amintesc atmosfera.

Pe de altă parte, există riscul ca înregistrarea să demonstreze că eram ceva mai puțin virtuozi decât ne amintim noi, ceea ce ar reprezenta o lovitură destul de serioasă pentru versiunea oficială a istoriei IREAL.

Așa că, până găsim DVD-ul, propun să păstrăm concluzia că am fost extraordinari.

Orice contestație va trebui însoțită de dovezi video.

Mama mea ne-a făcut, la un moment dat, și un banner.

O bucată de pânză albă, cu pete verzi pictate cu acrilic și litere albastre care formau numele IREAL, pe care am semnat-o cu toții, probabil cu aceeași solemnitate cu care membrii unei formații celebre semnează un obiect ce urmează să fie expus într-un muzeu al muzicii.

Doar că, în cazul nostru, muzeul era camera mea din Slatina.

Și partea frumoasă este că bannerul acela există și astăzi.

E încă pe perete, în camera în care am crescut, și de fiecare dată când mă gândesc la el îmi dau seama cât de ciudat funcționează timpul, pentru că între puștiul care și-a pus semnătura pe pânza aia și omul care scrie acum povestea s-au întâmplat atât de multe lucruri încât, dacă ar fi să le povestesc pe toate, probabil ar trebui să mai fac un site.

Am terminat liceul, am plecat la facultate, am început să muncesc, m-am căsătorit, am devenit tată, am construit proiecte, am făcut greșeli, am învățat lucruri și am ajuns în punctul în care o zi liberă înseamnă uneori să ai timp să repari ceva prin casă fără să te întrerupă nimeni.

Dar bannerul a rămas acolo.

Cu literele lui albastre, cu petele verzi și cu semnăturile unor adolescenți care erau absolut convinși că viitorul le rezervă ceva extraordinar.

Și știți ce mi se pare interesant?

Că nu cred că s-au înșelat.

Sigur, dacă i-ați fi întrebat atunci ce înseamnă acel “ceva extraordinar”, probabil că v-ar fi vorbit despre concerte, turnee, albume și o mulțime de oameni care le cântă piesele, eventual în timp ce ei se pregătesc să urce pe scena unui stadion.

Dar viața are obiceiul să-ți ofere lucruri extraordinare care nu seamănă întotdeauna cu cele pe care ți le-ai imaginat la șaptesprezece ani.

Și uneori îți dai seama de asta abia mult mai târziu.

Ca să ii parafrazăm pe cei de la Eagles: IREAL nu s-a destrămat niciodată.

Știu că sună puțin ciudat, având în vedere că n-am mai cântat împreună de foarte mulți ani, dar chiar așa simt lucrurile.

N-am avut o despărțire oficială, n-am organizat o ultimă repetiție în care să ne anunțăm că proiectul artistic a ajuns la final și, din câte îmi amintesc, nici nu ne-am certat pentru drepturile de autor ale pieselor, ceea ce ar fi fost oricum destul de complicat, având în vedere că majoritatea erau compuse de oameni care probabil nici nu știau că existăm.

Pur și simplu, viața ne-a dus în direcții diferite.

Au venit facultățile, alte orașe, alte preocupări, alte responsabilități și, undeva pe drum, timpul pe care îl aveam cândva pentru repetiții și concerte a început să fie ocupat de lucrurile acelea pe care adulții le consideră importante și care, în mod inexplicabil, nu pot fi amânate doar pentru că ai chef să cânți la chitară.

Ne-am mai întâlnit, am mai vorbit, am păstrat o oarecare legătură, uneori mai mult, alteori mai puțin, fără să fim neapărat genul de prieteni care se sună săptămânal sau se văd în fiecare lună.

Și cred că este în regulă.

Pentru că există prietenii care nu au nevoie de o prezență constantă ca să rămână importante și există oameni cu care poți să nu vorbești ani întregi, dar pe care, atunci când îi reîntâlnești, îi recunoști imediat într-un fel pe care nu-l poți explica foarte bine.

În cazul nostru, cred că explicația are legătură cu muzica.

Cu toate orele alea petrecute împreună, cu piesele pe care le-am repetat până ne-au ieșit, cu cele pe care nu le-am reușit niciodată cum trebuie, cu concertele, cu emoțiile, cu râsetele și cu senzația aceea că, pentru câteva minute, cinci oameni pot să facă ceva care este mai mult decât suma lucrurilor pe care le-ar putea face fiecare separat.

Vreau să cred că acordurile alea ne-au marcat cumva “for life”.

Și poate că tocmai de aceea nu cred că IREAL s-a terminat.

Cred doar că, la un moment dat, fiecare dintre noi a început să cânte pe o altă scenă.

Mă gândesc uneori ce s-ar întâmpla dacă ne-am întâlni din nou într-o sală de repetiții.

Nu pentru un concert, nu pentru vreun eveniment special și nici pentru că am avea de demonstrat ceva cuiva, ci pur și simplu pentru că ne-ar veni ideea să ne vedem, să aducem instrumentele și să încercăm să cântăm împreună, după mai bine de douăzeci de ani.

Probabil că primele treizeci de minute le-am petrece povestind, râzând și constatând că timpul a avut asupra unora dintre noi efecte ceva mai vizibile decât asupra altora, după care am începe să ne acordăm instrumentele, să verificăm amplificatoarele și să descoperim că anumite obiceiuri nu dispar niciodată, indiferent câți ani trec.

Eu aș lua bassul în mână și probabil aș constata că degetele mele au nevoie de o perioadă de acomodare, în timp ce spatele ar începe să-mi transmită, pe un canal de comunicare foarte direct, că ideea de a căra amplificatoare nu mai este la fel de atractivă ca în adolescență.

Cineva ar încerca o bucată dintr-o piesă. Altcineva ar spune că nu se aude bine. Am mai regla ceva. Am mai povesti.

Și, la un moment dat, sunt absolut convins că cineva ar întreba:

„Bă, da' … What's Up … o mai știm?”

Și am începe să cântăm.

Poate că nu ne-ar ieși din prima, pentru că între timp au trecut niște ani, iar memoria muzicală, ca și genunchii, are uneori nevoie de puțină încălzire.

Poate că n-ar ieși nici din a doua. Sau din a treia.

Și există posibilitatea, pe care nu vreau s-o exclud complet, să ajungem undeva pe la a patruzeci și treia încercare înainte să putem spune că seamănă cu piesa originală.

Dar cine dracu' ar sta să le numere?

Pentru că sunt convins că, la un moment dat, s-ar întâmpla ceva.

Tobele și bassul s-ar găsi din nou, chitara ar intra unde trebuie, clapele ar completa acordurile, vocea ar începe să cânte și, pentru câteva minute, ne-am trezi din nou în camera aceea de lângă cancelarie, în amfiteatru sau în fosa Casei de Cultură, fără să mai conteze câți ani au trecut și câte lucruri s-au schimbat între timp.

Și cred că am râde. Mult. Probabil mai mult decât am cânta.

Dar sunt aproape sigur că, la sfârșit, am avea aceeași senzație pe care am avut-o când am pășit in curtea liceului după primul nostru concert.

Că tocmai făcuserăm ceva extraordinar.

Nu știu dacă IREAL ar fi putut deveni o formație celebră și, sincer, nici nu cred că are prea mult rost să-mi pun întrebarea asta acum.

Poate că, dacă am fi continuat, am fi ajuns să cântăm pe scene mai mari, să înregistrăm piese proprii și să avem un public mai numeros.

Sau poate că am fi descoperit că industria muzicală presupune mult mai multă muncă, disciplină și răbdare decât eram noi dispuși să investim, mai ales în condițiile în care nici măcar nu reușeam să începem o repetiție la mai puțin de o oră după ce montam instrumentele.

Dar niciuna dintre variante nu schimbă ce a însemnat perioada aia pentru noi.

Pentru că am avut ceva ce nu se poate cumpăra, nu se poate programa și, oricât de mult ai încerca, nu se poate recrea identic după douăzeci și ceva de ani.

Am avut șaptesprezece ani. Am avut prieteni. Am avut muzică. Am avut un loc în care să cântăm și oameni care ne-au încurajat să o facem.

Am avut o boxă care a scos fum exact când nu trebuia, niște afișe făcute la xerox și un concert de Crăciun la care publicul ne-a cerut bis.

Și, pentru o vreme, am fost absolut convinși că putem cuceri lumea.

Poate că n-am ajuns pe Wembley, dar am avut propriul nostru Wembley la Casa de Cultură din Slatina, iar dacă mă întrebați astăzi, după mai bine de douăzeci de ani, nu sunt deloc sigur că aș schimba seara aia pe ceva.

Pentru că, atunci când ai șaptesprezece ani și o sală întreagă îți cere să mai cânți o piesă, lumea este deja a ta.

Măcar pentru câteva minute.

Iar minutele alea, culmea, pot să rămână cu tine o viață întreagă.

Așa că, Gabi, Adi, Ioana, Jhon, Iza, Ciprian, dacă ajungeți să citiți povestea asta, să știți că bannerul IREAL este încă pe peretele camerei mele din Slatina și că, din când în când, mă mai gândesc la noi, la repetiții, la concerte și la toate lucrurile pe care le-am făcut împreună.

Și mă gândesc că poate ar trebui să ne vedem cândva, cu instrumentele, într-o sală de repetiții, măcar pentru câteva ore, fără public, fără afișe și fără alte ambiții decât să vedem dacă mai putem să cântăm What's Up.

Nu garantez că ne va ieși din prima și nici că vom mai avea energia necesară să repetăm până dimineața, dar sunt dispus să-mi asum riscul, mai ales că acum avem avantajul experienței și, presupun, suficientă maturitate încât să oprim cântarea dacă începe să scoată fum vreo boxă.

Deși, dacă se întâmplă din nou exact pe linia mea de bass, o să încep să-mi pun niște întrebări.

Până atunci, IREAL rămâne, din punctul meu de vedere, o formație perfect funcțională, aflată într-o pauză de repetiții ceva mai lungă decât estimaserăm inițial.

Cam douăzeci și ceva de ani.

O mică întârziere de program, nimic grav.

Și, dacă tot am ajuns până aici, cred că este important să clarificăm un lucru, pentru că după atâția ani încă mi se pare că există anumite neînțelegeri legate de activitatea noastră muzicală.

Noi n-am făcut niciodată tâmpenii.

Noi am făcut fuziune muzicală. 🤘❤️