Numai cântăcioși… sau cum am dus tineretul la Operă și ne-a cerut să-l mai luăm

Prin primăvară stăteam liniștit la cafea când am primit un mail. Se puneau în vânzare biletele pentru „Fantoma de la Operă”.

Eu și doamna Barbu văzuserăm spectacolul cu vreo doi ani înainte și plecaserăm atunci cu una dintre puținele concluzii asupra cărora, după atâția ani de căsnicie, nu fusese nevoie de nicio negociere: Dacă mai avem vreodată ocazia să-l vedem, mergem.

Așa că am deschis site-ul. Ora 8 și ceva dimineața. Am găsit bilete la balconul central, am început să aleg locurile și undeva în procesul ăsta a apărut una dintre ideile alea spontane care, în ultimii ani, par să fie responsabile pentru o bună parte dintre lucrurile frumoase pe care le facem.

• Da' dacă i-am lua și pe copii?

Copiii fiind, în cazul de față, Matei și Raisa, doi adolescenți suficient de mari încât să aibă propriile planuri, propriile păreri și propriul program, dar încă suficient de copii cât să le cumpărăm noi biletele. Deci, așadar și prin urmare ... Mai multe bilete. Am selectat patru locuri, am completat datele, am ajuns la plată și am apăsat butonul cu emoția unui om care nu cumpăra patru bilete la Operă, ci încerca să prindă ultimele locuri disponibile într-un elicopter care urma să evacueze orașul.

Plata s-a procesat. Am deschis mailul. Biletele erau acolo.

• Gata! S-au luat!

Cred că singurul lucru care a lipsit în momentul ăla a fost să înceapă „We Are the Champions” pe fundal, pentru că la cât de triumfător i-am spus Alinei că reușisem, puteam la fel de bine să-i spun că am cumpărat acțiuni la Tesla înainte să crească sau că am găsit petrol în curte.

Tot cu aceeași mândrie a victoriei aș fi făcut-o. Și, culmea, sentimentul nu era chiar nejustificat, pentru că pe la 8:20 nu prea mai aveai ce să cumperi.Se vânduseră biletele alea mai repede decât pâinea caldă de la Spicu la cinci dimineața, când ieșeai din Bavaria și te întorceai spre cămin în studenție.

Cine știe, știe.

Așa că biletele au intrat cuminți în mail și au rămas acolo câteva luni, timp în care Matei și Raisa nici măcar nu știau că, undeva într-un inbox, viitorul lor cultural fusese deja decis.

Le-am spus prin vară. Reacția a fost... Adolescentină. N-au protestat. N-au refuzat. Dar nici nu s-au ridicat în picioare să cânte „We Are the Champions”. Era operă.

• Bine. Mergem.

Și a venit weekendul.

Prima problemă a unei seri la Operă este că, aparent, trebuie să arăți ca un om care merge la Operă. Ceea ce a însemnat că, pentru câteva ore, garderoba obișnuită a familiei Barbu a fost declarată necorespunzătoare. N-am putut merge în pantaloni scurți și tricou, deși sunt convins că tineretul ar fi apreciat teribil confortul unei asemenea decizii, iar eu, oricât de mult mi-aș fi dorit să verific dacă există vreo prevedere explicită în regulamentul Operei împotriva Crocs-ilor, am decis să nu devin eu cazul pe baza căruia să fie introdusă.

Așa că noi, băieții, ne-am pus cămăși și pantaloni negri. Din ăia buni de mers la biserică. Mă rog, în cazul nostru e mai degrabă o expresie decât o categorie vestimentară verificată prin utilizare frecventă. Doamnele și-au pus rochii și pantofi cu toc, iar înălțimea tocurilor a fost, din motive pe care știința probabil le poate explica, invers proporțională cu vârsta fiecăreia. Eu am mers chiar mai departe. Am scos cravata la aer. Alinuș s-a uitat la mine.

• Nu cred că te-am mai văzut cu cravată de anul trecut, de la nuntă.

Practic, dacă mai puneam și niște naftalină în buzunar, ținuta era completă. Pentru câteva ore abandonasem hainele în care ne desfășurăm viața în mod normal și adoptasem ceea ce noi consideram a fi garderoba corespunzătoare pentru o seară la operă. Sau cel puțin suficient de corespunzătoare încât să nu fim opriți la intrare.

Mai rămânea o singură problemă. Micul diavolul tazmanian.

Pentru că Răducu încă nu e tocmai în etapa în care să-l așezi într-un scaun pentru trei ore de musical și să speri că totul va fi bine.

Cu câteva zile înainte îi explicaserăm că noi mergem la Operă, că el este încă puțin prea mic pentru asta, dar că imediat ce va crește suficient îi promitem că vom merge și împreună. A acceptat situația cu maturitatea unui copil care aflase și partea a doua a planului: bunicii, parcul Tineretului, tobogane, inghețată, cartofi prăjiți.

Nu l-am abandonat, așadar.

L-am externalizat temporar către un furnizor premium de servicii pentru nepoți. L-am dus la bunici, iar până acolo ne-a povestit absolut orice idee năstrușnică i-a trecut prin cap, după care l-am predat și ne-am continuat drumul spre Operă, convinși că în următoarele câteva ore omul va suferi teribil în lipsa noastră.

Spoiler: Nu.

În timp ce noi urma să asistăm la drama Fantomei, el avea să se dea pe tobogane, să mănânce înghețată și cartofi prăjiți și, pentru prima dată, să se urce într-un cart cu pedale cu care să facă întreceri cu alți copii. Fiecare cu tragedia lui.

Noi patru am plecat spre Operă.

Eu conduceam și eram stresat să nu întârziem, doamna Barbu apostrofa Waze-ul pentru că ne ducea fix pe unde ne așteptam mai puțin, iar tineretul de pe bancheta din spate stătea cuminte, ținându-se de mână și discutând despre prietenii lor. În ciuda tuturor eforturilor Waze, am ajuns cu jumătate de oră mai devreme. Adică exact cum trebuie să ajungă orice tată care și-a stresat familia tot drumul că întârzie.

Opera era deja plină de oameni, unii grăbiți, alții relaxați, unii căutându-și locurile, alții discutând, dar aproape toți cu nerăbdarea aia pe care o simți înaintea unui spectacol pe care chiar ai vrut să-l vezi. Ne-am găsit locurile la balconul central. Se puteau și mai bune. Dar pentru alea probabil trebuia să intru pe site la 7:58. Se vedea bine. Se auzea bine. Și, după câteva luni în care biletele alea existaseră doar într-un mail, în sfârșit eram acolo.

A început spectacolul.

Și de aici glumele devin puțin mai greu de făcut pentru că „Fantoma de la Operă” este unul dintre spectacolele alea în care, cel puțin pentru mine, e foarte greu să găsești ceva care lipsește. Muzica, orchestra, decorurile, costumele, jocul actoricesc, vocile, felul în care melodiile au fost transpuse în română, luminile, schimbările de scenă, atmosfera - toate se așază una peste alta și, după câteva minute, nu prea mai ești un om îmbrăcat nefiresc de elegant, așezat într-un balcon central și foarte mulțumit că a câștigat războiul biletelor cu câteva luni înainte. Ești acolo, in poveste.

Adrian Nour în rolul Fantomei și Irina Baianț în rolul Christine au fost extraordinari, dar ar fi nedrept să reduci spectacolul doar la ei, pentru că întregul cast, orchestra și oamenii pe care nu-i vezi, dar care fac toate lucrurile alea să se întâmple exact când trebuie, construiesc împreună cele trei ore în care uiți puțin de telefon, de Waze, de ce ai de făcut mâine și de restul lumii.

Eu îl văzusem deja. Alina îl văzuse deja. Știam povestea. Știam ce urmează. Și totuși ne-a prins din nou. Cred că aș putea să-l mai văd de cinci ori și, foarte probabil, a șasea oară tot aș sta acolo la fel. Dar de data asta aveam un experiment în desfășurare pe două scaune de lângă noi.

Tineretul. Cei doi care, când le spuseserăm că mergem la Operă, nu păruseră tocmai pregătiți să-și tatueze data în calendar.

După ce a început spectacolul, au tăcut. Și s-au uitat. Aproape fără să respire.

La pauză m-am întors spre Matei.

• Ei? Îți place?

Omul era prins între spectacol și tânăra domniță de lângă el, iar întrebarea mea părea că îl smulsese puțin din ambele universuri. S-a gândit.

• Da. Mi-a plăcut. Mai ales că au dansat unii la început... că după, numai cântăcioși.

Am rămas câteva secunde uitându-mă la el. Fantoma de la Operă. Unul dintre cele mai cunoscute musicaluri din lume. Orchestră live. Zeci de artiști. Voci incredibile. Decoruri spectaculoase…. „Numai cântăcioși.” Bun. Important e că-i place.

Tot la pauză am verificat și dacă bunicii mai sunt în posesia Diavolului Tazmanian. Erau.

Mai mult, din informațiile primite, nu părea să fi depus nicio cerere de repatriere. S-a auzit gongul, m intrat înapoi.

A început partea a doua, iar la un moment dat Christine și Fantoma s-au sărutat.

Alinuș s-a apropiat puțin de mine.

• A pupat-o!
• Da, a pupat-o.

Ppauză.

• Și tu?

M-am uitat spre scenă.

• Eu n-am pupat-o...
• Nu pe ea, mă! Pe mine!

Aaa.

Unele teste matrimoniale vin în momente neașteptate. Am remediat situația și ne-am întors la cultură.

Și cred că una dintre cele mai bune măsurători ale calității spectacolului a fost chiar doamna Barbu, pentru că în aproape douăzeci de ani de când o cunosc sunt relativ puține lucruri care au reușit s-o facă timp de trei ore să nu se gândească la ce trebuie făcut mâine, cine trebuie sunat, ce am uitat, unde trebuie să ajungem și dacă sigur am rezolvat aia. În seara aia a stat acolo. Pur și simplu. Iar finalul a emoționat-o din nou.

Apoi s-a terminat.

Pentru câteva secunde a fost liniște. După care sala s-a ridicat. Standing ovation. Și există ceva foarte frumos în momentul ăla, indiferent de câte spectacole ai văzut, pentru că oamenii de pe scenă nu mai sunt personajele pe care le-ai urmărit trei ore, ci niște oameni care tocmai au dat tot ce aveau mai bun unei săli pline, iar sala nu are prea multe moduri prin care să le spună că a înțeles. Așa că se ridică. Și aplaudă. Și continuă să aplaude. Pentru un artist, pot sa îmi imaginez că există puține dovezi mai curate că și-a făcut treaba bine decât câteva sute de oameni care nu se grăbesc să plece atunci când s-a terminat, ci rămân în picioare doar ca să-i spună, fără prea multe cuvinte:vDa.vA meritat.

Am ieșit din sală și, undeva pe drum, fără să-i întrebăm noi dacă ar mai veni, cei doi care cu câteva luni înainte primiseră vestea Operei cu entuziasmul cu care primești o actualizare a termenilor și condițiilor ne-au spus că, data viitoare când mai mergem, vor să-i luăm iar cu noi. N-am făcut mare caz din asta. Dar am reținut.

Pentru că în ultimul timp se întâmplă tot mai des chestia asta ciudată cu Matei.

Nu mai trebuie să inventăm doar lucruri „pentru copii”. Putem să mergem la masă. Putem să stăm doar de vorbă. Putem să mergem la Operă. Putem să facem lucruri pe care le-am fi făcut și noi doi și, din când în când, apare spontan întrebarea aia care pare să ne aducă numai idei bune:

• Da' dacă i-am lua și pe copii?

Doar că „copiii” încep încet să nu mai fie chiar copii. Unul dintre ei, cel puțin. Celălalt, în timp ce noi aveam standing ovation la Operă, tocmai descoperise că poate face curse cu un cart cu pedale prin Parcul Tineretului după ce mâncase înghețată și cartofi prăjiți. L-am recuperat de la bunici, am mai stat puțin și apoi am plecat spre casă.

Și dacă pe drumul spre Operă tineretul vorbise liniștit pe bancheta din spate despre prietenii lui, la întoarcere am primit raportul complet al activităților desfășurate în parc, cu fiecare tobogan, fiecare cursă, fiecare loc în care fusese și probabil suficiente detalii încât, dacă ne lăsa cineva acolo în întuneric, puteam reconstrui traseul după indicațiile lui.

Am ajuns acasă târziu. Cravata s-a întors în dulap. Tocurile probabil au fost abandonate cu recunoștință. Crocs-ii și-au recâștigat locul firesc în societate. Și cam asta a fost. O seară în care unul dintre copii a descoperit că la Operă sunt „numai cântăcioși” și, spre surprinderea lui, chiar i-a plăcut.

Celălalt a descoperit carturile cu pedale.

Doamna Barbu a reușit performanța rară de a nu se gândi trei ore la ce avem de făcut mâine.

Iar eu am purtat cravată.

Deci, dacă stau bine să mă gândesc, s-au întâmplat destule lucruri improbabile în aceeași seară.

Și data viitoare când o să apară întrebarea aia...

• Da' dacă i-am lua și pe copii?

...cred că știm deja răspunsul. Doar să prindem bilete. 😄