Patrula Cățelușilor… sau cum am retrăit o aterizare Wizz Air direct din scaunul de cinema

Teoretic, noi am trecut de Patrula Cățelușilor.

Practic, încă avem prin casă suficienți câini, mașini, turnuri, avioane și alte anexe din Golful Aventurii încât, dacă ne mai chinuiam puțin în perioada de glorie, cred că ieșeam mai ieftin dacă luam niște câini adevărați, îi duceam la dresaj și îi învățam să facă ce fac personajele din desene.

Și probabil ne mai rămâneau bani de-un plin de motorină. Și-o shaorma.

Pentru cine n-a avut în ultimii ani un copil cu vârsta undeva între 2 și 10 ani, Patrula Cățelușilor, sau Paw Patrol pentru cunoscători, este o echipă de căței care salvează în mod repetat un oraș în care adulții par complet incapabili să rezolve singuri absolut orice problemă, iar pentru cine a avut un copil în intervalul ăsta de vârstă, explicațiile sunt inutile pentru că știe deja cine sunt Chase, Marshall, Rubble, Skye, Rocky, Zuma și probabil poate continua automat cel puțin trei dintre catchphrase-urile lor.

Noi am fost full throttle pe Patrulă.

Am avut jucării, plușuri, mașini, figurine și probabil suficiente variante ale acelorași personaje încât, dacă mâine Nickelodeon pierde arhiva, putem ajuta la reconstrucție, iar Răducu a trecut prin perioada aia în care Paw Patrol nu era un desen animat, ci un stil de viață.

Între timp, teoretic, am depășit etapa.

Mai scoatem cățeii din când în când, încă știm toate personajele și toate replicile, iar când apare un episod nou sau vreun film, micul Diavol Tazmanian se entuziasmează suficient cât să ne demonstreze că, de fapt, n-am depășit nimic, doar am intrat într-o perioadă de remisie.

Doar că între timp am mai trecut printr-o etapă.

Dinosours.

Da, „dinosours”, pentru că frate-su, Matei, a avut grijă să-i pună pe YouTube suficiente filmulețe cu dinozauri în engleză încât copilul nostru a învățat fauna preistorică direct în limba lui Shakespeare, iar noi am ajuns să auzim de atâtea ori „pteranodon”, „triceratops”, „brachiosaurus”, „spinosaurus” și „tyrannosaurus rex”, încât la un moment dat nici noi nu mai eram foarte siguri cum naiba le zice în română.

Mulțumim, Matei.

Așa că atunci când am aflat că noul film Patrula Cățelușilor este cu dinozauri, undeva în departamentul de marketing al universului cineva bifase simultan două căsuțe din profilul copilului nostru.

Paw Patrol.
Dinosours.
Just shit-up and … take my money.

Așa am ajuns, într-o după-amiază, eu, doamna Barbu și micul Diavol Tazmanian în mașină, în drum spre Mega Mall, cu intenția foarte clară de a vedea noul film și cu o singură regulă stabilită între adulții responsabili:

Nu-i spunem unde mergem până nu ajungem.

Nu pentru surpriză.

Nu pentru bucuria de a-i vedea fața când descoperă destinația.

Ci ca mecanism de autoapărare psihică.

Pentru că Răducu nu tace foarte mult nici într-o zi obișnuită, iar dacă îi dai un subiect care îl interesează, conversația se transformă într-un podcast fără buton de pauză.

Doar că undeva pe drum ne-am scăpat.

- Mami? Ai zis Patrula Cățelușilor?

Liniște.
Poate n-a auzit bine.

- Mergem la film cu Patrula Cățelușilor?

A auzit.

- Mamiii?
- Da.
- Tatiii?
- Da, tată.
- O să fie și Chase?
- Probabil.
- Și Marshall?
- Da.
- Și Rubble?
- Da.
- Și Skye?

Da, tată. Toți.

Și de aici până la Mega Mall am avut parte de ceea ce în termeni tehnici poate fi descris drept un atac distribuit de întrebări, executat de pe un singur dispozitiv de aproximativ un metru și ceva înălțime.

Era super excitat. Dar îl înțeleg.

Probabil exact așa aș fi și eu dacă mi-ar spune cineva că merg la un film nou de Guy Ritchie sau că, printr-un miracol cinematografic, Pacino și De Niro mai au ceva pregătit împreună.

Doar că eu, la aproape 40 de ani, am învățat să-mi manifest entuziasmul ceva mai discret.

Cred.

Cu o săptămână înainte fusese cu Bunii la Pinocchio 3D și experiența fusese foarte frumoasă până când o balenă a decis să iasă din ecran peste ei, moment în care Bunii și nepotul au ajuns la concluzia comună că cinematografia tridimensională poate să rămână liniștită acolo unde este.

De data asta însă filmul era normal.
Și era Paw Patrol.
N-aveam cum să dăm fail.

Din parcare aproape că a alergat până la cinema, iar odată ajunși acolo am bifat ritualul obligatoriu al cinematografiei moderne cu copil: popcorn, suc și, musai, pahar cu Chase.

Pentru că e din Patrulă. Și ne place.

Am intrat în sală, ne-am așezat și a început filmul.

Răducu a stat cuminte.

Mă rog. “Cuminte” în sensul foarte larg în care poate sta cuminte un copil de cinci ani și jumătate într-un scaun de cinema timp de un film întreg, adică s-a foit, a mâncat popcorn, a băut apă, s-a mai foit puțin, s-a scurs în scaun, s-a ridicat la loc, a mai băut apă, a mai luat popcorn și, foarte important, a identificat cu voce tare absolut fiecare cățel și fiecare dinozaur care apărea pe ecran.

Nu era singurul.

Sala 3 de la Mega Mall găzduia în momentul ăla un soi de congres internațional al specialiștilor în Paw Patrol și paleontologie, în care fiecare apariție nouă era întâmpinată de un cor de copii care anunțau simultan părinții, ecranul și probabil etajul de deasupra ce specie tocmai intrase în cadru.

-TRICERATOPS!
-CHASE!
-T-REX!
-MARSHALL!

Un spectacol în spectacol.

Și, undeva spre momentul culminant, când lucrurile deveniseră suficient de serioase încât Marshall avea de rezolvat niște probleme pe care n-o să le povestesc pentru că nu dăm spoilere, Răducu, cu ochii lipiți de ecran, mi-a spus foarte liniștit:

-O să reușească, tati. O să vezi.

Nici măcar nu s-a uitat la mine.

Omul avea treabă.

Doar a considerat probabil că eu par puțin tensionat și că, în calitate de spectator mai puțin experimentat în universul Paw Patrol, am nevoie de reasigurare emoțională.

Mulțumesc, tată.

Sunt bine acum.

Doamna Barbu era lângă noi și cred că, undeva între Marshall și primul T-Rex, plecase deja mental în ziua următoare și făcea lista cu ce avem de rezolvat, pentru că într-o familie trebuie să existe și un adult funcțional, iar rolul ăsta este ocupat de obicei prin rotație, doar că eu nu-mi amintesc exact când vine rândul meu.

Și apoi a venit finalul.

Nu dau spoilere, dar Rex devine membru al Patrulei.

Și în momentul ăla s-a întâmplat ceva ce nu mai trăisem de foarte mult timp într-o sală de cinema.

Copiii au început să aplaude.

Răducu a dat și el o aplauză, alți copii au început să bată din palme și, undeva din sală, dintre toți adulții responsabili care veniseră acolo exclusiv pentru că aveau copii, s-a auzit o voce de om mare:

-BRAVO, REX!

Și pentru câteva secunde am avut un flashback.

Nu eram în sala 3 de la Mega Mall.

Eram într-un Wizz Air, acum vreo 15 ani, avionul tocmai pusese roțile pe pistă fără să piardă componente importante pe drum și jumătate dintre pasageri simțeau nevoia să felicite echipajul prin aplauze pentru performanța remarcabilă de a fi aterizat avionul la destinația trecută pe bilet.

Doar că acum nu aterizase nimeni.

Un catel cu roți ajutătoare intrase în Patrula Cățelușilor. Și noi îl aplaudam.

Iar partea cea mai frumoasă a fost că acel „Bravo, Rex!” nu venise de la vreun copil. Venise de la un părinte.
Un om cu buletin. Probabil cu job. Mai mult ca sigur cu rate.

Un om care, pentru câteva secunde, uitase toate astea și era pur și simplu fericit că Rex reușise.

Și cumva l-am înțeles perfect.

S-au aprins luminile, am ieșit din sală, iar experiența cinematografică pentru care Răducu ne terorizase tot drumul până la mall și care, cu aproximativ trei minute înainte, reprezenta cel mai important eveniment din existența lui, a fost arhivată instantaneu în momentul în care a văzut locul de joacă.

N-a existat tranziție. N-a existat procesare. N-a existat „ce frumos a fost filmul”.

Ca Evel Knievel, omul a sărit direct de la o obsesie la alta și cred că a executat și două flick-flack-uri în plin proces.

Paw Patrol?
Rex?
Marshall?
Trecut.
Avea treabă.
Loc de joacă.

Mai târziu, în mașină, în drum spre casă, m-am gândit că poate urmează analiza filmului, personajul preferat, scena preferată, ceva despre Marshall sau măcar o recapitulare a momentului istoric în care Rex fusese primit în Patrulă.

Nimic.
-Tati, știi că Jupiter e cea mai mare planetă?

Aha.

Schimbasem franciza.

Și până acasă am aflat că Jupiter este mare, foarte mare, cea mai mare, cea mai tare și, cel puțin în clasamentul actual al lui Răducu, planeta preferată dintre toate planetele.

Pentru că așa funcționează lumea când ai cinci ani și jumătate.

La un moment dat, cea mai importantă problemă din Univers este dacă Marshall o să reușească, câteva minute mai târziu întreaga Patrulă a Cățelușilor este abandonată fără remușcări pentru un loc de joacă, iar până ajungi acasă cea mai importantă problemă din Univers este, literalmente, Universul.

Mai exact Jupiter.

Mâine probabil va fi altceva.

Și poate că fix asta îmi place cel mai mult la vârsta asta, faptul că omul poate fi absolut fascinat de ceva, cu tot corpul, cu toată vocea și cu toate cele 748 de întrebări pe minut, după care poate pune totul jos și poate alerga spre următoarea minune fără să simtă că datorează nimănui vreo explicație.

Noi, adulții, nu prea mai știm să facem asta.
Noi avem calendare, liste, deadline-uri, notificări și lucruri de rezolvat mâine.

Ei au Chase. Au dinozauri. Au locuri de joacă. Și au Jupiter. Iar din când în când ne mai iau și pe noi cu ei.

Chiar dacă pentru asta trebuie să cumpărăm popcorn, suc, un pahar cu Chase și să aplaudăm o gașcă de catei ș-un dinozaur într-o sală de cinema.

Bravo, Rex!

——————————————-
P.S. Acum spuneți drept: care a fost momentul în care v-ați trezit atât de prinși în pasiunea copilului încât ați uitat pentru câteva secunde că sunteți adulți?

Nu judecăm pe nimeni.

La noi un om cu buletin și rate a strigat “Bravo, Rex!” într-o sală de cinema și, sincer, cred că ne-a reprezentat pe toți. 😂