Networking... sau habar n-aveam că scările rulante se termină chiar aici

Există niște reguli în societate pe care, din câte știu eu, nu le-a scris nimeni nicăieri, probabil pentru că la un moment dat cineva a presupus că sunt atât de evidente încât ar fi o risipă de hârtie să explici că, dacă mergi pe un hol și în spatele tău mai sunt încă șaptesprezece oameni, ar fi de preferat să nu te oprești brusc în mijlocul lui, că ieșirea dintr-o clădire este gândită, în principal, pentru ieșirea din clădire și că, odată ajuns la capătul unei scări rulante, ar fi bine să mai faci câțiva pași înainte să te oprești pentru a discuta despre viață, familie, copii, vreme sau economiile extraordinare pe care le-ar putea face compania dacă angajații ar bea și apă plată de la dozator, nu doar cafea și juice de portocale.

Ei bine, nu sunt.

Mi-am adus aminte de treaba asta ieri, la Brand Minds, unde, pe lângă speakeri, prezentări, networking și suficient corporate English cât să poți face un "deep dive" într-un "mindset" până găsești "the key takeaway", am avut din nou ocazia să observ unul dintre comportamentele mele sociale preferate: omul care merge croit în fața ta și, dintr-odată, se oprește.

Nu încetinește, nu dă semnal, nu aprinde avariile, nu se uită peste umăr, nimic, merge înaintea ta cu pas hotărât, cu destinație, cu scop, cu determinarea omului care știe exact unde trebuie să ajungă în viață, iar tu mergi liniștit în spatele lui, la o distanță rezonabilă, când, dintr-odată ... STAAAAAAIIIII!

Universul a vorbit.

Aici. Exact aici este punctul de echilibru cosmic în care el și persoana care a mers în paralel cu el în ultimele două minute trebuie să se oprească și să discute.

Nu doi metri mai încolo, nu lângă perete, nu într-un loc prin care nu încearcă alte câteva sute de oameni să ajungă undeva, ci AICI, pentru că aparent discuția despre saving-ul măreț pe care l-ar putea face la birou dacă oamenii ar bea și apă plată de la dozator nu suportă amânare, iar dacă s-ar deplasa încă trei metri există riscul real să uite ideea, să se prăbușească economia mondială și să trebuiască să intervină FMI-ul.

Tu, în schimb, ești în spatele lor.

Și începe dansul: frână, pas lateral, te uiți în stânga, vine cineva, în dreapta sunt alți trei care tocmai și-au găsit propriul punct de echilibru cosmic, mai faci un pas, o fentă mică demnă de preliminariile Champions League și, într-un final, reușești să treci, moment în care începe partea mea preferată a întregului ritual, my guilty pleasure sort of speak.

Bombănitul.

La mine, volumul bombănitului este direct proporțional cu distanța dintre mine și persoanele vizate, pentru că dacă sunt încă lângă ele spun încet, mai mult pentru mine, pentru sufletul meu și pentru păstrarea unui echilibru emoțional decent:

"Uite, frate... habar n-aveam că s-au terminat scările rulante de la metrou chiar aici..."

După cinci-șase metri, însă, când șansele unei confruntări fizico-acustice au scăzut suficient cât să-mi crească brusc curajul:

"UITE, FRATE, HABAR N-AVEAM CĂ S-AU TERMINAT SCĂRILE RULANTE DE LA METROU CHIAR AICI!"

Mama a crescut un om cu frică socială, ce vreți, pentru că nu știi niciodată când cel vizat este puțin mai "deștept" decât tine, are vreo două-trei țigle lipsă de pe casă și interpretează observația ta despre infrastructura Metrorex drept o ofensă personală care trebuie rezolvată imediat printr-un schimb cultural de replici cu trimiteri directe la cea ce m-a crescut, așa că eu sunt un om simțit și curajos, dar, pe cât posibil, de la o distanță rezonabilă.

Fenomenul, de altfel, nu l-am descoperit la Brand Minds, acolo doar am avut ocazia să studiez ediția corporate, pentru că habitatul lui natural este, fără niciun dubiu, metroul, acolo îl poți vedea în forma lui pură, nealterată de badge-uri, networking și prezentări despre leadership.

Două persoane stau una lângă alta pe scara rulantă și vorbesc, ceea ce este perfect normal, scara îi duce în sus, ei vorbesc, ajung sus, scara se termină, fac un pas înainte și...

Se opresc. Amândoi. Fix acolo.

În spatele lor vin, mecanizat și inexorabil, încă douăzeci de oameni pe care scara rulantă, într-un gest de inconștiență inginerească, continuă să-i livreze exact în locul în care cei doi au decis că trebuie să termine conversația, tu n-ai unde să te duci, scara nu are buton de "stai puțin că discută oamenii", nu poți da înapoi pentru că în spatele tău vine tanti Mariana cu sacoșa, după ea un corporatist cu AirPods, după el un copil, încă două doamne și jumătate de București, toți transportați disciplinat spre două persoane care tocmai și-au adus aminte:

"Aaa, și să nu uit! Vezi că mâine..."

ȘI MÂINE CE, GIGI?! Mergi trei metri lângă perete și spune-i!

Numai că partea cea mai frumoasă a poveștii  de ieri nu este asta, pentru că după ce am petrecut o bună parte din zi observând oamenii care se opreau pe holuri, ocolindu-i cu superioritatea morală a omului care știe exact cum ar trebui să circule omenirea prin spațiile comune și dezvoltând în mintea mea un întreg tratat despre deplasarea eficientă a speciei Homo sapiens prin clădiri, a venit pauza.

Și m-am întâlnit cu două colege. Și ce-am făcut? Ne-am grupat. Noi trei. Și am început să vorbim.

Între noi.

La Brand Minds.

La un eveniment de networking.

Adică ne-am deplasat până acolo, ne-am băgat într-o clădire cu câteva mii de oameni, mulți dintre ei veniți exact pentru a cunoaște alți oameni, după care noi trei ne-am găsit, ne-am așezat frumos la vorbă și am zis, practic: "Gata. Suntem toți. Închideți networkingul."

Am făcut cerculețul, am discutat, am râs, ne-am povestit și sunt aproape convins că, la un moment dat, cineva a trebuit să ne ocolească, ceea ce înseamnă că undeva, la cinci-șase metri în spatele nostru, există posibilitatea foarte serioasă ca un alt bărbat crescut sănătos de mama lui să fi prins suficient curaj încât să spună: "Băi, da' ăștia n-au găsit și ei alt loc să stea de vorbă?!"

Și probabil că nici nu l-am auzit. Că doar eram ocupați. Făceam networking… Între noi.

Așa că am plecat de la Brand Minds cu ceva ce nu era trecut în program, nu fusese pe niciun slide, nu avea QR code și sunt aproape sigur că nici Oprah nu s-a gândit că ar putea să rămână ca și key point în urma vreunuia  din speakeri: confirmarea că există două tipuri de oameni pe lumea asta, ăia care se opresc în mijlocul drumului ca să vorbească și ăia care se enervează când primii se opresc în mijlocul drumului ca să vorbească.

Doar că, din când în când, suntem exact aceiași oameni.

Depinde doar cine vine din spate.

Și cât de departe a apucat să ajungă înainte să înceapă să bombăne. 😁