Rockoteca de la Balș… sau povestea pe care mama o află cu vreo 25 de ani întârziere

Înainte să încep, aș vrea să precizez că faptele descrise în rândurile următoare s-au petrecut cu suficient de mult timp în urmă încât sper că s-au prescris, iar pe această cale aș vrea s-o salut pe mama, despre care știu aproape sigur că citește și care, în următoarele câteva minute, urmează să afle că unele dintre serile în care credea că fi-su este liniștit prin Slatina... ei bine... fi-su nu mai era neapărat în Slatina.

În apărarea mea, aveam vreo 16-17 ani.

Știu că, juridic vorbind, asta nu este neapărat o apărare, dar mi se pare important pentru context, pentru că la 16-17 ani ai o relație foarte specială cu pericolul, în sensul că ești perfect conștient că el există, doar că ești absolut convins că este o problemă care li se întâmplă altor oameni.

Noi eram nemuritori.

Sau, ca să-l parafrazez pe Freddie Mercury, “we were the princes of the universe”, iar prințul universului nu avea cum să pățească ceva între Slatina și Balș într-o noapte de weekend, chiar dacă pleca de acasă fără să spună exact unde se duce, bea bere, făcea pogo câteva ore și se întorcea cu trenul, la ocazie sau cu orice alt mijloc de transport pe care astăzi l-aș caracteriza, în calitate de părinte, drept „TU EȘTI TÂMPIT?!”.

Dar să nu anticipăm.

Pe vremea aia exista, la Balș, la vreo 25 de kilometri de Slatina, o rockotecă unde gașca noastră din parc mergea din când în când, un loc în care, pentru o seară, se asculta numai rockereală, se bea bere, se făcea pogo și se “socializa” cu oameni, ghilimelele fiind necesare pentru că uneori forma asta de socializare presupunea să sari într-o grămadă de alți oameni în timp ce din boxe urla Sepultura.

Pentru noi era suficient.

Ba chiar era minunat.

Și una dintre chestiile simpatice pe care viața le face atunci când are chef să-ți demonstreze că lumea este mult mai mică decât crezi este că, vreo douăzeci de ani mai târziu, când ajunsesem în clubul moto și mergeam pe la charterul din Craiova, am dat peste unul dintre oamenii care, în perioada aia, punea muzică la serile de rockereală de la Balș.

Douăzeci de ani, alte haine, alte vieți, alte responsabilități, probabil ceva mai puțin păr în anumite zone și ceva mai mult în altele, dar cumva muzica reușise să ne pună din nou în aceeași cameră.

Doar că, pe vremea despre care povestim, pentru a ajunge acolo trebuia întâi rezolvată o problemă logistică destul de importantă. Părinții.

Ai mei știau, în general, că sunt în parc sau că e ziua vreunui prieten și vreau să stau ceva mai târziu, ceea ce nu era neapărat o minciună completă, pentru că de multe ori chiar plecam din parc și eram cu prietenii, doar că omiteam acel mic detaliu geografic conform căruia “mai târziu” urma să se desfășoare la aproximativ 25 de kilometri distanță.

De ce nu spuneam?

Păi, simplu. Pentru că exista posibilitatea să-mi spună cineva “nu”. Și nu cred că mi-ar fi interzis neapărat să merg, la fel cum vreau să cred că nici eu nu le-aș interzice băieților mei o asemenea ieșire dacă ar veni să-mi spună despre ea, dar când ai 16 ani raționamentul este impecabil: dacă nu spui, probabilitatea de a primi interdicție scade dramatic. În plus, nu puteai să fii rebel fără rost dacă nu făceai din când în când și câte ceva... fără rost.

Așa că se forma grupul, aceeași gașcă de cincisprezece-douăzeci de oameni care în alte seri ocupa cele patru bănci din parc, și porneam spre Balș, uneori cu trenul, alteori cu cineva dintre noi care avea deja permis și mașină și, când planetele nu se aliniau corespunzător cu mersul trenurilor și disponibilitatea automobilelor, prin metoda universală de transport a adolescenților nemuritori din anii 2000: Autostopul.

Știu.

Ajungem și acolo.

Mai întâi trebuia ajuns la rockotecă, iar odată ajunși dispărea orice urmă de problemă logistică, pentru că înăuntru era exact lumea în care voiam să fim: muzică, oameni, fum, lumini, bere și suficient rock cât să-ți țiuie urechile și a doua zi, cu Metallica, Nirvana, Sepultura, Pantera, Black Sabbath, Sabaton, Morgoth, Immortal și alte lucruri extrem de liniștitoare pe care un grup de adolescenți le considera coloana sonoră perfectă pentru o seară relaxantă.

Uiii, ce muzică bună se auzea.

Și nu, nu stăteam cuminți la masă discutând despre influențele lui Tony Iommi asupra heavy metalului contemporan, pentru că exista headbanging, exista pogo și exista acel tip special de energie pe care corpul unui adolescent îl poate produce aparent la infinit, iar luni dimineața, dacă apăreai la școală cu câte o vânătaie nouă și cineva întreba ce-ai pățit, răspunsul oficial era, evident: “Am căzut cu rolele în weekend.”

Se pare că în perioada aia rolele reprezentau un sport extrem de periculos în Slatina.

Și pentru că hidratarea este importantă atunci când faci activitate fizică intensă, exista și bere, câte una la doză pe drum, încă una - doua acolo și probabil încă una după, pentru că rockoteca putea fi foarte bună, dar hai să fim serioși, nu putea fi chiar atât de bună încât să fie suficientă fără bere.

Unii dintre noi “închideau baraca” și plecau abia a doua zi dimineața, alții începeau retragerea pe la douăsprezece-unu noaptea, alții chiar ceva mai devreme, fiecare făcându-și propriul calcul complicat în care trebuiau luate în considerare ora la care părinții se așteptau să ajungă acasă, posibilitățile de transport și, foarte important, faptul că orice exces trebuia atent dozat astfel încât să nu compromită ieșirea în parc din seara următoare.

Pentru că eram rebeli. Dar eram rebeli organizați.

Dacă prindeam trenul, exista un personal care venea dimineața spre Slatina și cu care ne întorceam, iar aici cred că este inutil să precizez că nu ne pierdeam vremea cu lucruri administrative precum cumpărarea unui bilet, pentru că exista instituția tradițională a mersului “cu nașu’ ”, o formă de transport feroviar alternativ despre care probabil CFR-ul avea o opinie diferită de a noastră.

Problema apărea când trebuia să fii înapoi în Slatina înainte de ora trenului.

Și atunci făceam autostopul.

Acum, privind lucrurile cu mintea omului de aproape 40 de ani, care are la rândul lui copii, trebuie să recunosc că partea asta din poveste îmi produce niște mici spasme involuntare în zona responsabilității parentale, dar la 16-17 ani nu ne-am gândit nici măcar o secundă că ar putea fi o idee proastă.

Nu plecam singuri, ceea ce în mintea noastră transforma probabil orice situație într-una complet sigură, ci câte doi - trei, pentru că este bine cunoscut faptul că doi adolescenți fără suficient discernământ formează împreună un adult responsabil.

Și ridicam mâna. Uneori oprea cineva. Ne urcam. Și plecam spre Slatina. Atât.

Fără telefon cu GPS, fără share location, fără poză cu numărul mașinii trimisă cuiva, fără mesajul “dă-mi un semn când ajungi”, pentru că toate lucrurile astea fie nu existau, fie nu ne treceau prin cele trei rânduri de creier disponibile.

Și culmea este că am adunat și niște povești absolut fabuloase din drumurile alea. La un moment dat ne-a luat un preot.

Da. Un preot. Probabil că, după experiența cu serenada și coana preoteasă, universul încerca să-mi demonstreze că relația mea cu personalul bisericesc putea avea și episoade pozitive, iar omul nu numai că ne-a luat la ocazie, dar ne-a pus rock până la Slatina și știa versurile. Pe toate. Nu-mi mai amintesc ce ascultam în mașină, dar țin minte foarte bine senzația aia de: “Bă... popa e de-al nostru.”

Și am ajuns acasă în siguranță.

Alți oameni din gașcă au reușit performanțe chiar mai interesante și, într-una dintre seri, au revenit la Slatina cu o salvare care se întorcea de la o intervenție și al cărei echipaj nu se grăbea, ceea ce demonstrează că, dacă pui suficientă creativitate în rezolvarea unei probleme, transportul public poate lua forme absolut surprinzătoare.

Noi nu vedeam nimic nebunesc în toate astea. Asta este partea care mă fascinează acum. Nu-mi amintesc să fi existat momentul în care să ne uităm unul la altul și să spunem: “Bă, oare e o idee bună?”

Era o idee. Trebuia să ajungem acasă. Mașina mergea spre Slatina. Problema fusese rezolvată. Când ajungeam în fața blocului începea însă partea cu adevărat tehnică a operațiunii. Aveam cheie, deschideam ușa și intram în full stealth mode, pentru că obiectivul principal era să ajung din exterior până în pat fără să trezesc pe nimeni, iar după ani de antrenament ajunsesem să cunosc fiecare punct sensibil al casei cu o precizie pe care Ethan Hunt ar fi apreciat-o sincer.

Știam ce ușă trebuie împinsă încet, ce clanță trebuie ținută până se închide, unde trebuie să calci și, mai ales, unde să nu calci, pentru că parchetul din camera mea avea câteva puncte care puteau produce niște sunete suficient de puternice încât să compromită întreaga misiune.

Agent Hunt putea să se lase din tavan cu cabluri, să evite lasere și să fure liste cu agenți secreți. Eu puteam să ajung de la ușa apartamentului alor mei până în pat la două dimineața fără să se audă parchetul. Fiecare cu skill-urile lui.

Din câte îmi amintesc, nu am fost prins niciodată. Sau, dacă am fost, memoria mea a decis că informația respectivă nu este relevantă pentru versiunea oficială a biografiei, așa că aleg să cred în continuare că operațiunile au avut o rată de succes de sută la sută.

N-am făcut-o nici foarte des, cred că de două-trei ori, pentru că probabil și-ar fi pierdut din aura mistică dacă rockoteca din Balș devenea rutină, iar unele lucruri sunt mai frumoase tocmai pentru că se întâmplă suficient de rar cât să rămână povești.

Și acum vine partea complicată. Pentru că între timp am ajuns de partea cealaltă a baricadei. Am copii. Iar dacă Matei ar veni peste 25 de ani la mine și mi-ar spune:

“Tată, apropo, când aveam 16 ani am plecat într-o noapte din București fără să-ți spun, m-am dus cu gașca la 25 de kilometri distanță, am băut niște beri, am făcut pogo câteva ore și după aia am venit acasă la ocazie cu niște necunoscuți…” ...probabil prima mea reacție ar fi: “Ești nebun?!”

După care ar urma imediat: “Și știai că eu stau până târziu la taste. De ce dracu' nu m-ai sunat să vin să vă iau?!”

Pentru că m-aș fi dus.

Aș fi băgat mașina în benzinărie, aș fi plecat după ei, aș fi încărcat trei-patru tineri transpirați și fericiți în mașină, le-aș fi pus muzică suficient de tare cât să continue petrecerea până acasă și probabil le-aș fi dus și două-trei beri, nu de alta, dar să nu li se usuce gâturile pe drum.

Bine, partea cu berile poate rămâne între noi. Mai ales dacă citește si doamna Barbu.

Dar poate că asta este una dintre glumele pe care viața le face cu noi: la 16 ani ascunzi lucrurile astea de părinți pentru că ți-e teamă că o să-ți spună “nu”, iar când ajungi tu părinte îți dai seama că, de multe ori, poate nici nu ți-ar fi spus.

Poate ți-ar fi spus doar: “Sună-mă când termini și vin să te iau.” Și poate că dacă ai fi știut asta atunci, unele dintre aventurile tale ar fi fost ceva mai sigure.

Dar probabil și ceva mai puțin memorabile.

Așa că, mamă, dacă ai ajuns până aici, acum știi. În serile alea în care fi-tu era “în parc” sau “la ziua unui prieten” și urma să vină ceva mai târziu, au existat două-trei ocazii în care noțiunea de “parc” s-a extins geografic până la Balș, transportul a fost uneori asigurat de CFR, alteori de cetățeni pe care nu-i mai văzusem niciodată în viața mea și cel puțin o dată de un preot rocker.

Dar uite partea bună. Am ajuns de fiecare dată acasă. Am făcut facultate. Am ajuns inginer. Am copii. Și după mai bine de 25 de ani am considerat că a venit momentul să știi adevărul.

Pentru că, vorba aia... it is time to let it out there.

Doar că dacă ne vedem sau auzim zilele astea, poate nu începem discuția direct cu:

“Mihai, ia vino tu puțin până aici…”

Pentru că, indiferent câți ani ai avea, există niște propoziții spuse de mama care te fac instantaneu să ai din nou 16 ani.

Și să te întrebi dacă n-ar fi fost mai bine să rămâi la Balș. 😇🎸