Evadarea… sau cum am încercat să ieșim din liceu printr-o gaură de dimensiunea unei cărămizi

matur încât să fi decis că vreau să fac informatică intensiv și să mă mut de la clasa H la G, dar nu suficient de matur încât să înțeleg de ce ar fi o idee proastă să încerci să scoți o cărămidă din peretele unei săli de clasă.

În apărarea mea, nu eram singur.

Și, pentru că unele fapte trebuie asumate colectiv, profit de ocazie să-l salut pe Alex, fostul meu coleg de bancă și partener de cercetare în domeniul rezistenței materialelor de construcție, cu care am desfășurat, timp de câteva săptămâni bune sau poate chiar luni, unul dintre cele mai ambițioase proiecte inginerești pe care le-a văzut liceul nostru.

Un proiect care nu avea finanțare, nu avea autorizație, nu avea aviz de la Inspectoratul de Stat în Construcții și, dacă stau bine să mă gândesc, nu avea nici măcar un scop.

Dar avea o cărămidă.

Și noi eram hotărâți s-o scoatem.

Totul a început cât se poate de nevinovat, într-o sală de clasă aflată la parter, din care se putea ieși direct pe unul dintre terenurile de baschet din curtea liceului, unde noi ocupam ultima bancă de la geam, o poziție strategică excelentă pentru doi adolescenți care aveau nevoie să fie suficient de departe de catedră încât să poată desfășura activități extracurriculare fără ca acestea să interfereze prea mult cu procesul educațional.

Nu că am fi fost niște elevi problematici.

Nuuuu.

Eram doi băieți foooooarte cuminți, care mergeau la școală, își vedeau de treabă și, atunci când materia predată nu reușea să ne capteze întreaga capacitate intelectuală, găseau metode alternative de a-și ține creierul ocupat, de la clasicul X și 0 pe colțul caietului până la discuții despre ultimul nivel din cine știe ce joc pe calculator, pentru că, la urma urmei, dezvoltarea personală nu trebuie limitată la programa școlară.

Și într-o zi am descoperit o găurică în perete.

Nu era mare lucru, doar o bucățică de tencuială lipsă, undeva lângă bancă, pe care probabil un om normal ar fi ignorat-o complet, eventual ar fi remarcat că ar trebui reparată și și-ar fi văzut liniștit de lecție.

Noi nu eram oamenii ăia.

Am băgat un pix în găurică, am mișcat puțin și am descoperit că tencuiala se desprinde surprinzător de ușor, ceea ce a declanșat imediat una dintre cele mai periculoase reacții în lanț cunoscute în universul adolescenților:

“Bă, da’ dacă…?”

Și am mai săpat puțin. Apoi încă puțin.

Și, pentru că sub tencuială începea să se contureze ceva care semăna suspect de mult cu o cărămidă, am ajuns firesc la următoarea întrebare, aceea care avea să ne ocupe o parte considerabilă din timpul petrecut la școală:

“Bă, oare putem s-o scoatem?”

Acum, privind în urmă, realizez că întrebarea corectă ar fi fost „de ce am vrea s-o scoatem?”, dar asta ar fi presupus un nivel de discernământ care, în perioada respectivă, era rezervat probabil adulților și câtorva colegi mult mai responsabili decât noi.

Noi aveam deja un obiectiv.

Și, odată stabilit obiectivul, am trecut la implementare.

Nu aveam cine știe ce scule, pentru că, deși eram la începutul unei cariere promițătoare în domeniul demolărilor neautorizate, trebuia să lucrăm cu resursele disponibile într-un penar de licean, așa că am folosit pixuri, compasuri, chei, creioane mecanice și, la un moment dat, cred că am găsit chiar și un cui sau o bucată de metal puțin ruginită, pe care am introdus-o imediat în arsenalul nostru fără să ne preocupe prea tare faptul că tetanosul este o boală reală, nu doar un cuvânt pe care îl auzi la biologie.

De fapt, dacă ar fi să facem astăzi o analiză de risc pentru proiectul respectiv, probabil că am avea nevoie de un dosar destul de gros, cu secțiuni dedicate integrității structurale a clădirii, siguranței la locul de muncă, utilizării necorespunzătoare a instrumentelor de scris și posibilității ca doi adolescenți să ajungă la urgențe din cauza unei activități pe care nimeni nu le-o ceruse.

Dar pe vremea aia lucrurile erau mult mai simple.

Aveam o cărămidă de scos.

Și o scoteam.

Sau, mă rog, încercam.

Nu lucram continuu, pentru că mai existau și orele, profesorii, temele, ascultările și toate celelalte inconveniente administrative asociate frecventării unui liceu, așa că fiecare dintre noi profita de momentele în care atenția cadrului didactic era îndreptată în altă parte și mai îndepărta câte puțin din tencuiala care ținea cărămida captivă.

Amândoi săpam când puteam.

Și, cu răbdarea unor arheologi care tocmai descoperiseră mormântul unui faraon, am început să eliberăm conturul cărămizii, milimetru cu milimetru, până când, după săptămâni bune de muncă, ajunseserăm să vedem aproape întreaga piesă de zidărie, perfect delimitată de restul peretelui.

Era o lucrare de finețe.

Precizie chirurgicală.

Dacă ar fi existat pe vremea aia un concurs național de excavat cărămizi cu instrumente de papetărie, sunt convins că am fi avut șanse serioase la podium, cu condiția ca juriul să nu pună întrebări incomode despre utilitatea proiectului.

Și, cumva, toată activitatea asta devenise o parte absolut normală a vieții noastre școlare, pentru că ajungeam dimineața, ne așezam în ultima bancă de la geam, scoteam caietele și manualele, iar undeva între o lecție, un exercițiu și o discuție despre jocurile pe calculator mai făceam câțiva milimetri de progres în operațiunea noastră secretă.

Nu știu dacă ceilalți colegi observaseră ce făceam, deși îmi vine greu să cred că poți să lucrezi săptămâni întregi la un perete fără să atragi măcar câteva priviri, dar cert este că nimeni nu părea să considere necesară o intervenție, probabil pentru că eram cu toții ocupați cu propriile proiecte de adolescenți și, până la urmă, fiecare generație are nevoie de niște oameni care să împingă limitele cunoașterii.

Ale noastre se opreau, momentan, la o cărămidă.

Până într-o zi.

Era o oră de dirigenție, iar dirigintele nostru, domnul profesor Petrică Ion, se plimba printre bănci în timp ce vorbea cu noi, făcea asta din când în când, pentru că nu era genul de profesor care să stea neapărat în spatele catedrei și să țină discursuri despre disciplină, ci unul care încerca să vorbească efectiv cu elevii lui și să înțeleagă ce se întâmplă cu ei.

Noi, evident, eram ocupați.

Mai exact, Alex era prins într-o etapă importantă a proiectului, iar eu probabil îi asiguram suportul moral sau tehnic, nu mai țin minte exact, dar cert este că niciunul dintre noi nu observase că dirigintele se apropiase de ultima bancă de la geam.

Și s-a oprit lângă noi. S-a uitat la Alex. S-a uitat la perete. S-a uitat din nou la Alex.

Și a întrebat, probabil cu acea combinație de curiozitate și resemnare pe care numai un profesor cu experiență o poate avea când descoperă că elevii lui au găsit o metodă complet nouă de a nu fi atenți la oră:

- Ce faceți voi acolo?

Acum, în asemenea situații, un om normal ar fi încercat să ascundă instrumentul, să inventeze o explicație sau măcar să pară surprins de existența găurii din perete.

Noi eram atât de absorbiți de activitatea noastră încât întrebarea ne-a luat complet prin surprindere, iar Alex, probabil convins că explicația este evidentă pentru oricine se uită la ce făceam, a răspuns cu o sinceritate absolut dezarmantă:

- Evadăm!

Atât. Nu “ne jucăm”, nu “am găsit o gaură”, nu “nu știm cine a făcut asta”. Evadăm.

Ca și cum dirigintele tocmai întrerupsese doi deținuți de la Alcatraz în timp ce săpau un tunel cu lingurița, iar unul dintre ei, puțin iritat de întrebare, îi explicase politicos care este scopul activității.

Și partea cea mai frumoasă este că nici măcar nu mințeam.

Bine, nu aveam cum să evadăm printr-o gaură de dimensiunea unei cărămizi și nici nu ne gândiserăm ce urma să facem după ce reușeam s-o scoatem, dar astea erau detalii de implementare care puteau fi discutate într-o etapă ulterioară a proiectului.

Momentan eram în faza de execuție.

Și nu era cazul să complicăm lucrurile cu întrebări despre obiectivele finale.

Nu mai țin minte exact ce ne-a răspuns dirigintele, probabil ceva despre faptul că suntem nebuni și că, dacă ne lasă nesupravegheați, o să dărâmăm școala, dar știu sigur că nu ne-a trimis la director, nu a făcut din întâmplarea asta un scandal și nu a transformat două minți adolescentine care funcționau pe bază de curiozitate și prostie în vreun caz disciplinar.

Pentru că așa era domnul profesor Petrică.

Și aici cred că merită să fac o mică paranteză, una care nu are neapărat legătură cu operațiunile noastre de excavare, dar care spune mult mai multe despre anii de liceu decât cărămida aia.

Am avut norocul să avem un diriginte care era, înainte de orice, de partea elevilor lui, un om care, indiferent ce prostie făceai, ce note aveai sau cât de complicată era situația în care te băgaseși, încerca mai întâi să găsească o soluție prin care să te ajute, nu o metodă prin care să te pedepsească, și care a reușit, din câte îmi amintesc eu, să țină toate nebuniile noastre departe de biroul directorului și de consiliile profesorale.

Nu înseamnă că ne lăsa să facem orice sau că nu ne certa când meritam, pentru că sunt convins că i-am oferit suficiente motive să se întrebe de ce nu și-a ales o profesie mai liniștită, dar avea felul ăla rar de a te face să înțelegi că un adult poate să fie autoritate fără să-ți fie adversar.

Domnul profesor nu mai este printre noi, s-a stins în urmă cu niște ani, iar când mă gândesc acum la el, nu-mi vin în minte notele, absențele sau cine știe ce lecție de dirigenție, ci tocmai momentele astea în care putea să facă dintr-o prostie adolescentină o problemă mare și alegea, în schimb, să ne lase să creștem, să greșim și să învățăm câte ceva pe parcurs.

Și dacă tot am ajuns să povestesc despre doi adolescenți care încercau să scoată o cărămidă din peretele liceului, cred că este un moment la fel de bun ca oricare altul să-i mulțumesc, chiar dacă nu mai are cum să citească rândurile astea.

Pentru că, privind în urmă, sunt destul de sigur că n-am fi putut avea un diriginte mai potrivit pentru noi.

Revenind însă la operațiunea de evadare, trebuie să recunosc că finalul ei nu a fost unul glorios.

Cărămida n-a fost scoasă niciodată.

După atâtea săptămâni de muncă, după atâtea instrumente de scris sacrificate în numele progresului și după o investiție considerabilă de timp care ar fi putut fi folosită, teoretic, pentru învățat, eforturile noastre au fost înăbușite prematur, iar cărămida a rămas acolo, în peretele liceului, ca un monument al ambiției inginerești care nu a reușit să treacă de faza de prototip.

Nu știu dacă a reparat-o cineva între timp, dacă sala mai arată la fel sau dacă peretele respectiv mai există în forma pe care o știam noi, dar îmi place să-mi imaginez că undeva, sub câteva straturi de tencuială și vopsea, încă se mai află conturul cărămizii la care doi elevi din ultima bancă de la geam au lucrat cu o perseverență pe care, dacă ar fi aplicat-o la toate materiile, probabil ar fi terminat liceul cu niște rezultate academice absolut spectaculoase.

Cu Alex nu țin legătura în mod constant, cum de altfel nici cu foarte mulți dintre colegii de liceu, pentru că viața ne-a dus pe fiecare în alte direcții, dar dacă citește povestea asta și are chef să se dea în fapt, e invitatul meu să confirme că nu am exagerat cu nimic și, eventual, să completeze din propria arhivă a memoriei detaliile pe care eu le-am pierdut în ultimii douăzeci și ceva de ani.

Poate își amintește și ce voiam să facem cu cărămida după ce o scoteam.

Deși mă îndoiesc.

Pentru că adevărul este că nu aveam nevoie de cărămida aia, nu aveam un plan de evadare, nu voiam să demolăm școala și nici nu urmăream vreun obiectiv care să poată fi explicat unui adult fără să stârnească întrebări serioase despre sănătatea noastră mintală.

Pur și simplu descoperiserăm că se poate.

Și voiam să vedem dacă putem.

Iar acum, după mai bine de două decenii, când am ajuns să lucrez în domeniul tehnic, să conduc proiecte, să discut despre obiective, resurse, termene de livrare și rezultate măsurabile, mi se pare absolut fascinant că unul dintre primele proiecte la care am lucrat cu adevărat consecvent, săptămâni întregi, alături de un coleg, avea un obiectiv atât de clar și, în același timp, atât de complet inutil.

Să scoatem o cărămidă. Fără să știm ce facem după. Fără să ne intereseze prea tare. Și cu toate astea, ne-am prezentat la muncă zi de zi.

Probabil că, dacă aș avea astăzi în echipă doi oameni cu perseverența noastră de atunci, le-aș da imediat un proiect important.

Doar că înainte le-aș explica foarte clar care sunt pereții de rezistență. Și le-aș confisca toate compasurile.

Cât despre replica lui Alex, „Evadăm!”, cred că abia acum, după atâția ani, încep să-i înțeleg adevărata valoare.

Pentru că, dacă stau bine să mă gândesc, în liceu cam asta făceam cu toții, fiecare în felul lui: unii evadam în muzică, alții în sport, alții în cărți, în jocuri, în primele iubiri sau în planurile despre ce urmau să devină când vor fi mari, iar noi, doi băieți din ultima bancă de la geam, aleseserăm pentru o vreme o metodă ceva mai literală.

Bine, poate că exagerez puțin cu filosofia.

La urma urmei, eram doar doi adolescenți care râcâiau un perete cu pixurile.

Dar ce vreau să spun este că, dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în anii ăia, tocmai cele care atunci păreau complet lipsite de importanță au rămas uneori cele mai vii în memorie, iar peste douăzeci și ceva de ani nu-mi mai amintesc ce lecție se preda în ziua respectivă, ce teme aveam sau ce notă luasem la ultima lucrare, dar îmi amintesc perfect ultima bancă de la geam, cărămida aproape eliberată și vocea lui Alex răspunzându-i dirigintelui, cu cea mai mare naturalețe din lume:

“Evadăm!”

Și, dacă tot am ajuns până aici, cred că merită să spun că, până la urmă, am reușit.

Am evadat din liceu, am plecat la facultate, am ajuns oameni mari, am făcut cariere, familii și toate lucrurile alea pe care le făceau adulții în timp ce noi încercam să scoatem cărămizi din pereți.

Doar că, spre deosebire de planul inițial, am ieșit pe ușă.

Cărămida a rămas acolo. 🤣