“ ‘Raț-ai dracu' de ingineri!” … sau cum eram viitori oameni serioși doar până se lăsa seara

Cred că eram prin clasa a zecea, imediat după vacanța de vară, în perioada aia minunată a vieții în care ai suficient de mulți ani încât să fii absolut convins că ești aproape adult, dar suficient de puțini încât să n-ai nici cea mai vagă idee ce presupune, de fapt, treaba asta și să consideri că libertatea înseamnă în principal să poți sta afară până târziu, să ai bani de o bere și să nu te întrebe nimeni din cinci în cinci minute unde ești.

Ziua eram elev, ba chiar unul relativ serios, îmi plăceau calculatoarele, informatica și programarea suficient de mult încât sâmbăta dimineața, când alți adolescenți normali probabil dormeau, eu mă duceam la un soi de clasă de excelență la informatică, pentru că, ce să-mi fac, eram eminent de mic și modeeeeest  … nevoie mare. Doar că seara, mai ales vinerea, viitorul inginer lăsa temporar locul rockerului care avea cu totul alte preocupări academice.

În partea de jos a Slatinei, lângă Inspectoratul de Poliție, era și încă este parcul Eugen Ionescu, doar că pentru noi, pe vremea aia, nu era „Parcul Eugen Ionescu”, era pur și simplu „parcul”, un soi de punct fix pe harta adolescenței noastre unde nu trebuia să întrebi pe niciun grup cine vine, nu trebuia să dai location, să creezi event sau să primești cincisprezece răspunsuri cu „vedem”, pentru că pur și simplu te duceai acolo și, într-o seară bună, găseai cincisprezece-douăzeci de oameni cu care să-ți pierzi timpul într-un mod care, privind în urmă, nu pare deloc timp pierdut.

Eram o adunătură de folk-iști, rockeri și diverse forme intermediare de adolescenți cu tricouri negre, plete, idei multe și certitudini și mai multe, iar infrastructura de care aveam nevoie ca să ne instalăm era formată din patru bănci pe care le așezam în pătrat oriunde găseam suficient loc, pentru că pe vremea aia băncile din parc nu erau prinse cu șuruburi de alei, lucru care pentru administrația locală probabil reprezenta o vulnerabilitate, dar pentru noi însemna că mobilierul urban era modular și putea fi reconfigurat după nevoile comunității, un soi de IKEA cu mobilier public de outdoor.

Odată puse cele patru bănci în pătrat, aveam sediu social, sală de concerte, bar, club de dezbateri și centru cultural, toate în același loc, iar într-o perioadă în care nu aveam grup de WhatsApp, Instagram, TikTok sau măcar internet în buzunar, acolo aflam cine cu cine se mai certase, cine cu cine se împăcase, ce film văzuse unul, ce album descoperise altul, ce profesor ne mai scosese din minți, cine mai avea vreo dramă sentimentală și, evident, discutam cu maximă seriozitate despre oameni, viață și viitor, pentru că la 16 ani nu numai că ai păreri despre absolut orice, dar ai și avantajul extraordinar de a nu avea încă suficiente informații încât să te îndoiești de ele.

Și se cânta.

Cine avea chitară venea cu chitara, de obicei erau una-două, în serile bune trei și cred că au existat și momente în care s-au strâns mai multe, suficient cât fiecare dintre noi să poată fi pentru câteva minute propria combinație, complet nejustificată, dintre James Hetfield, Kurt Cobain și Steve Vai, chiar dacă uneori chitara era puțin dezacordată, noi eram și mai dezacordați, iar talentul nu se distribuise neapărat în mod egal între participanți.

De pe băncile alea s-au auzit primele acorduri din „Nothing Else Matters”, pentru că evident că s-au auzit, s-a auzit „Rape Me”-ul lui Cobain, s-au auzit Phoenix cu „Strunga”, „Nunta” și „Poaia” lui Cargo, „Refugiul Diana”, „Râpa”, „Noapte la munte, noapte la mare” și alte cântece de munte pe care le știa toată lumea măcar suficient cât să intre la refren, iar din când în când, când simțeam că seara are nevoie de ceva mai multă finețe și “sensibilitate”, se strecurau și niște Sabbath sau Sepultura.

Nu conta foarte tare cât de bine cântam, pentru că nimeni nu cumpărase bilet și nimeni nu venise să ne evalueze, conta că eram acolo, că unul începea o melodie și ceilalți intrau peste el, că se râdea, se povestea și se vorbea ore întregi face to face, nu pentru că generația noastră ar fi descoperit vreo formă superioară de socializare și copiii de azi ar face ceva greșit, ci pur și simplu pentru că dacă voiai să vezi ce mai face un om trebuia, în general, să te duci până la omul ăla.

Și nouă ne plăcea.

Bine, ne mai plăcea și berea.

Pe Centrul Vechi exista un non-stop într-o baracă, administrat de niște oameni care aveau o interpretare extrem de relaxată a conceptului de „vârstă legală pentru cumpărarea alcoolului” și care nu păreau să vadă nicio problemă în faptul că niște copii de 16 ani veneau să cumpere bere, pentru că, până la urmă, ce s-ar fi putut întâmpla rău dacă dădeai alcool unor adolescenți care urmau să petreacă următoarele câteva ore nesupravegheați într-un parc?

Ce bere beam nu mai știu și, sincer, nu cred că marca reprezenta principalul criteriu de selecție, dar îmi amintesc sigur că venea la PET, ceea ce cred că spune cam tot ce trebuie spus despre rafinamentul nostru în materie de băuturi, iar undeva în perioada aia circula prin gașcă și expresia „poți să-mi zici pompier, că beau de sting”, o mostră de filozofie adolescentină pe care n-o revendica nimeni anume, dar pe care o foloseam suficient de des încât ar fi putut fi trecută liniștit pe stema grupului.

Într-o vineri seară ne-am strâns ca de obicei și n-a fost nici ziua cuiva, nici vreun eveniment special și nici vreo aliniere de planete care să justifice faptul că, după atâția ani, încă îmi amintesc seara aia, a fost pur și simplu una dintre vinerile noastre, specială exact în același fel în care erau speciale toate celelalte, pentru că eram noi acolo, am vorbit, am râs, am cântat, am băut bere și probabil am rezolvat câteva dintre marile probleme ale omenirii fără ca omenirea să afle vreodată, până când s-a făcut trecut de miezul nopții și, încet-încet, fiecare a luat-o spre casă.

Cum de am avut eu voie să stau până la ora aia nu-mi mai amintesc și, având în vedere că mama mai citește din când în când poveștile astea, cred că nici nu este momentul să deschidem o anchetă internă după atâția ani, cert este că am stat aproape până la final și că, după ce ne-am împrăștiat fiecare spre casa lui, în urma noastră a rămas ceva ce, folosind o exprimare generoasă, ar fi putut fi descris drept câmp de luptă.

Erau sticle peste tot.

Și nu, ca să lămurim problema istorică din start, nu trecuse înaintea noastră prin parc vreo altă gașcă și nici nu venise nimeni din exterior să contribuie la instalația artistică pe care o lăsasem în urmă, sticlele erau fix opera noastră colectivă și, în privința asta, no exterior help was needed.

La doar câteva ore după această remarcabilă demonstrație de responsabilitate civică, eu trebuia să fiu din nou în picioare pentru că sâmbătă dimineața, pe la nouă, începea clasa aia de excelență la informatică, ceea ce demonstrează că omul este o ființă complexă și că poți fi fără nicio problemă rocker cu bere la PET vineri noaptea și viitor inginer sâmbătă dimineața, cu condiția să ai 16 ani și un organism capabil să facă lucruri pe care după 35-40 de ani începi să le consideri fenomene paranormale.

M-am trezit într-o stare pe care aș descrie-o drept funcțională într-o proporție suficient de mare cât să pot merge singur până la liceu, ceea ce la vremea respectivă mi se părea perfect normal, deși astăzi, dacă aș repeta o asemenea noapte și ar trebui să fiu undeva la nouă dimineața, acel „undeva” ar fi probabil cabinetul medicului de familie, unde aș încerca să negociez o săptămână de concediu medical și eventual niște investigații suplimentare.

Am plecat spre liceu și aici intervine una dintre deciziile alea pe care nu le poți explica decât prin faptul că aveai 16 ani, pentru că parcul nu era în drumul meu, nu trebuia să trec pe acolo și puteam ajunge liniștit la școală fără să mă apropii de locul în care cu doar câteva ore înainte avusese loc summitul folk-o-rockerilor din Slatina, dar eram curios să văd cum arăta totul la lumina zilei.

Probabil că psihologia are un termen pentru impulsul criminalului de a se întoarce la locul faptei.

Eu voiam doar să văd câmpul de război.

Așa că am făcut un mic ocol, am intrat în parc și, înainte să aud ceva, le-am văzut pe cele două sau trei doamne de la spații verzi care începuseră deja să strângă urmele activităților culturale desfășurate în seara precedentă, luând una câte una sticlele noastre și aruncându-le în saci, în timp ce eu mă apropiam cu mâinile probabil în buzunare și cu aerul unui cetățean complet neimplicat, poate chiar ușor dezamăgit de lipsa de educație a tineretului din ziua respectivă.

Ele nu știau cine sunt.

Eu știam foarte bine cine sunt ele.

Și, mai ales, știam foarte bine cine erau “nenorociții” după care făceau curat.

Am trecut pe lângă ele cu privirea în pământ, fără să încetinesc suficient cât să par suspect și fără să grăbesc pasul suficient cât să par vinovat, încercând probabil pentru prima dată în viață să ating viteza perfectă a omului care nu are absolut nicio legătură cu cele întâmplate acolo, iar în timp ce sticlele se loveau unele de altele în sacii de gunoi, am auzit-o pe una dintre doamne bodogănind:

-’Raț-ai dracu' de ingineri!

N-am întors capul.

N-am zis nimic.

Am continuat să merg, pentru că până și la 16 ani aveam suficient instinct de conservare încât să înțeleg că nu este momentul potrivit să mă opresc și să cer lămuriri cu privire la orientarea profesională pe care tocmai ne-o atribuise doamna, iar după ce am făcut suficienți pași cât să ies din raza lor vizuală, m-a bușit râsul.

Nici până astăzi nu știu de ce eram ingineri.

Poate că doamnele aveau mai multă încredere decât noi în viitorul generației respective și presupuneau că niște adolescenți capabili să producă într-o singură seară un asemenea volum de recipiente aveau fără îndoială un viitor strălucit în domeniul tehnic, poate că „ingineri” era pur și simplu termenul generic pentru copiii ăștia care într-o bună zi aveau să ajungă oameni mari sau, și asta rămâne varianta mea preferată, poate că își imaginau că în parcul Eugen Ionescu avusese loc în noaptea precedentă o convenție neoficială a inginerilor locali, iar breasla tehnică din Slatina avea niște obiceiuri de networking absolut îngrozitoare.

Partea cu adevărat amuzantă este că, cel puțin în cazul unuia dintre participanți, femeia a nimerit-o.

Am ajuns inginer.

Gașca însă, în forma aia, s-a spart când am plecat la facultate, cu unii dintre oamenii de atunci am mai vorbit de-a lungul anilor pe diverse platforme, pe alții i-am mai întâlnit și sunt foarte puțini cei cu care am rămas în contact constant, pentru că viața are prostul obicei să ia cincisprezece-douăzeci de oameni care la 16 ani sunt convinși că vor sta pentru totdeauna pe aceleași patru bănci și să-i împrăștie prin facultăți, orașe, joburi, relații, familii și toate lucrurile despre care noi discutam atunci ca despre ceva ce li se întâmplă oamenilor mari.

Parcul a rămas, băncile au rămas și ele, deși cred că între timp sunt prinse în șuruburi, semn că administrația publică a învățat ceva din perioada respectivă, iar noi am lăsat locul altor generații să-și pună băncile cum pot, să-și asculte muzica, să vorbească despre oamenii lor, să facă prostiile lor și să-și scrie propriile povești, pentru că ale noastre au rămas deja acolo, undeva între acordurile unei chitare, o bere la PET și niște discuții interminabile despre viață purtate de niște copii care erau convinși că știu exact cum funcționează.

Și îmi place să cred că folk-o-rockerii ăia sunt încă pe undeva prin noi și că, dacă ne-ai pune astăzi din nou patru bănci în pătrat, două chitare în mijloc și cineva ar lovi primele acorduri din „Nothing Else Matters”, pentru câteva minute am avea din nou 16 ani și probabil am continua niște conversații pe care le-am lăsat neterminate acum aproape trei decenii, doar că după prima bere ne-ar durea spatele de la bănci, după a doua ar începe cineva să spună că mâine are treabă, iar pe la zece jumătate s-ar auzi inevitabil un „hai, bă, că se face târziu”.

Pentru că nostalgia e una, iar aproape 40 de ani sunt cu totul altceva.

Dar dacă vreodată ne-am strânge iar acolo, există un lucru pe care, înțelepțiți de vârstă și transformați între timp în adulți responsabili, tați, mame, antreprenori, corporatiști și, în cel puțin un caz, chiar inginer, sunt absolut convins că l-am face diferit.

La plecare am strânge sticlele.

Că până la urmă au avut și doamnele alea dreptate.

'Raț-ai dracu' de ingineri! 😄