Formula iubirii... sau să mai zică cineva că inginerii nu știu cum e cu dragostea asta

Am găsit formula iubirii.

Nu metaforic, nu din aia cu "iubește-te întâi pe tine", "comunicarea este cheia" și alte lucruri pe care oamenii le spun foarte convinși înainte să se certe două ore pentru că unul a pus o cană udă direct pe mobilă, ci formula propriu-zisă, cu x, cu y, cu paranteze, puteri și egal cu zero, adică exact genul de iubire în care un inginer poate, în sfârșit, să aibă încredere:

(x² + y² - 1)³ - x²y³ = 0

Știu. Și eu am avut aceeași reacție. Unde dracu' a fost ecuația asta toată viața mea?

De mii de ani, poeții încearcă să explice iubirea, filozofii o întorc pe toate părțile, psihologii construiesc teorii, muzicienii scriu albume întregi, oamenii trimit flori, scrisori, mesaje la două noaptea și fotografii cu apusuri peste care pun citate despre suflete pereche, iar noi, inginerii, aparent am stat cuminți într-un colț, am așteptat să termine toată lumea de vorbit și am venit cu: “Da. Bun. Aveți cumva o foaie milimetrică?”

Pentru că așa suntem noi. Dacă un lucru există, undeva trebuie să aibă o schemă. Dacă se mișcă, trebuie să existe o ecuație. Dacă se strică, sigur are un manual de service. Și dacă manualul nu există, îl desfacem întâi și după aia vedem ce șuruburi ne-au rămas pe masă.

Așa că era absolut firesc ca, la un moment dat, cineva să se uite la iubire - probabil după o relație suficient de complicată - și să spună: "Bă, asta trebuie să se poată calcula."

Și partea frumoasă este că nici măcar nu trebuie să mă credeți.

Luați formula: (x² + y² - 1)³ - x²y³ = 0 intrați pe ChatGPT, Gemini, Claude sau orice GPT vă place vouă și întrebați-l simplu: “Cum arată graficul pentru (x²+y²-1)³-x²y³=0?”

Și așteptați.

Pentru că după toate parantezele, pătratele, cuburile și acel "egal cu zero" care arată mai degrabă a problemă de examen pentru care ți-ai dori brusc să fi învățat mai mult în liceu, pe ecran apare... o inimă. O inimă. Matematic. Cu axe. Cu coordonate. Cu tot.

Să mai zică cineva că inginerii nu știe cum e cu dragostea asta. 🤣

Sigur, acum undeva există un matematician care deja s-a ridicat de pe scaun și spune: "De fapt, Mihai, tehnic vorbind aceasta nu este o funcție, ci o curbă algebrică definită implicit printr-o ecuație…”

Știu, Costele. Mulțumim. Stai jos. Încercăm să iubim aici.

Și mie îmi place teribil ideea că, dintre toate reprezentările posibile, iubirea a ajuns până la urmă la o ecuație care arată exact cum te-ai aștepta să arate dragostea dacă ar fi proiectată de un departament tehnic: suficient de complicată încât să nu înțeleagă nimeni din prima ce se întâmplă, plină de variabile care depind una de alta, cu termeni ridicați la putere, imposibil de rezolvat doar uitându-te la ea și, cu toate astea, dacă o reprezinți corect... iese ceva frumos.

Ceea ce, dacă stau să mă gândesc, este suspect de realist.

Pentru că și în relații ai x și y. Fiecare vine cu valorile lui, fiecare are propriile coordonate, propriile paranteze, niște chestii ridicate la puterea a treia despre care probabil n-a vorbit nimeni la început și câțiva termeni ascunși pe care îi descoperi abia după ceva timp. La început totul pare simplu. Apoi începe calculul. "Ce ai?", “Nimic.”

Și tu, ca inginer, știi foarte bine că "nimic" nu este zero. Este o variabilă necunoscută. Probabil cu exponent. Încerci: "Ești supărată? "Nu." Mai apare o necunoscută. "Am făcut ceva?" ,  "Nu știu. Ai făcut?" Și în momentul ăla ecuația are deja suficiente variabile încât MATLAB să-ți spună să te descurci singur. Dar noi insistăm. Normal că insistăm.

Suntem oameni tehnici. Dacă televizorul nu pornește, primul lucru pe care îl facem este să apăsăm încă de trei ori pe același buton care nu a funcționat prima dată, iar dacă persoana de lângă noi spune "n-am nimic", aplicăm exact aceeași metodologie: "Sigur?" Și apoi, surprinzător, sistemul devine instabil.

Dar formula asta îmi mai place dintr-un motiv.Nu spune nicăieri că iubirea este simplă. Nu e x + y = inimioară.

Nu.

Ai pătrate, ai cuburi, ai scăderi, ai tot felul de lucruri care aparent nu au nicio legătură unele cu altele până când te îndepărtezi puțin și vezi imaginea întreagă.

Cam așa sunt și zece ani lângă un om. Pe bucățele ai cumpărături, facturi, copii, "cine ia copilul?", "ai pus mașina de spălat?", "ce mâncăm?", "iar ai comandat ceva?", "nu mai avem detergent", "unde sunt cheile?" și inevitabilul "eu ți-am spus". Nimic din toate astea nu seamănă separat cu vreo poezie de dragoste.

Dar dacă le pui pe toate pe aceleași axe și dai un pas în spate... poate că începe să se vadă inima. Sau poate am stat eu prea mult cu ecuația în față. E și asta posibil.

Așa că, data viitoare când cineva vă spune că inginerii sunt prea raționali, că nu înțeleg romantismul și că pentru noi totul trebuie să aibă logică, măsurători și documentație tehnică, puteți să-i dați formula asta.

(x² + y² - 1)³ - x²y³ = 0

Noi n-am omorât romantismul. Doar i-am pus axe de coordonate. Și, sincer... cred că arată chiar bine. ❤️🤣