Guma de sub bancă... sau cum am ajuns de la pauza mare la dosar penal

Zilele trecute am trecut pe lângă intrarea unei școli din București și, fără să vreau, am asistat la una dintre scenele alea care pornesc absolut banal și, în mai puțin de trei minute, capătă potențial de breaking news. Ieșeau copiii de la ore. De fapt, "ieșeau" este un cuvânt mult prea liber pentru ce se întâmplă astăzi, pentru că un copil de școală primară nu prea mai iese singur nicăieri, el este preluat, predat, confirmat vizual, eventual bifat mental într-un sistem de securitate parentală cu redundanță dublă, în care mămica e la poartă, tăticul puțin mai încolo, bunica în standby și bunicul probabil ține mașina pornită la colț în caz că operațiunea escaladează.

Și apare puștiul. Ghiozdan în spate, geacă, puțin obosit, puțin transpirat, fix cum arată orice copil după câteva ore de stat într-o clasă. Nici n-a apucat bine să iasă pe poartă că mama s-a repezit: "Dă-l, mami, să nu fie greu!" și i-a luat rucsacul înainte să apuce omul să protesteze. Copilul a cedat obiectivul fără luptă, probabil fiindcă știa deja că urmează partea a doua a operațiunii: interogatoriul. "Cum a fost azi? Ce-ați făcut? Te-a ascultat doamna? Ai mâncat? Tot? Ai băut apă? Ai fost cuminte?" iar el răspundea cu o eficiență aproape administrativă: "Bine. Da. Nu. Da. Da." La un moment dat am avut senzația că, dacă femeia îl întreba dacă a participat la invazia Normandiei, ar fi zis tot "da", numai să încheie.

Numai că apoi, din senin, puștiul s-a luminat la față și a venit cu informația aia pe care numai copiii o pot livra cu entuziasm absolut și cu zero instinct de conservare: "Mami, știi ce-am mai făcut azi?" Aici, dacă ești părinte cu experiență, reflexul sănătos ar fi să răspunzi: "Nu, mami, și poate e mai bine așa." Doamna, însă, a ales calea grea. "Ce-ai făcut, puiule?" "Am găsit o gumă lipită sub bancă și am mestecat-o."

Pauză.

Eu eram la câțiva metri și am văzut efectiv momentul în care femeii i-a părăsit sufletul corpul pentru două secunde și s-a întors cu mandat. Medical, nu știu exact dacă se numește apoplexie, sincopă, ischemie emoțională sau pur și simplu "m-a luat dracu’", dar cert este că în mai puțin de trei secunde s-a făcut tranziția completă de la "dă ghiozdănelul, mami" la "CINE A PUS GUMA AIA ACOLO?!"

Copilul, care până atunci fusese suspect doar de sinceritate în exces, a încercat să ajute: "Nu știu." Greșit. Foarte greșit. Pentru că lipsa autorului a transformat instantaneu cazul într-un mister penal. "Cum adică nu știi? Și tu AI LUAT-O? ȘI AI BĂGAT-O ÎN GURĂ? DE CE?" La care puștiul a oferit singurul răspuns logic posibil pentru un om de șapte-opt ani: "Că mirosea frumos."

Bă... În momentul ăla am simțit că undeva, la Inspectoratul Școlar, s-a aprins singur un bec roșu.

Femeia și-a scos telefonul. Nu știu dacă a intrat direct pe grupul clasei, în agenda la numărul directoarei sau pe site-ul Ministerului Educației, dar după expresie era clar că începea inchiziția medievală în sistemul de învățământ. Îmi și imaginam fluxul perfect al evenimentelor: "Bună seara, dragi părinți, știe cineva cine a lăsat o gumă sub bancă?" Două minute mai târziu: "Eu cred că este inadmisibil." După cinci: "Trebuie anunțată doamna." După șapte: "Trebuie anunțată directoarea." După zece: "Eu zic să mergem la Inspectorat." După doisprezece deja eram la "asta este neglijență gravă", iar după cincisprezece minute era foarte posibil să apară întrebarea esențială: "Nu știe nimeni pe cineva la presă?"

Normal. Să vină presa. Să vină televiziunea. Să vină cineva de la PRO TV să filmeze cum încearcă sistemul românesc de educație să-i omoare puiul prin gumă second-hand. Să vină Cătălin Radu Tănase. Sau, dacă nu poate Tănase, măcar Oanță. Că sigur avem și penal aici: otrăvirea minorului prin neglijență instituțională. Cadru larg cu școala. Cadru strâns cu banca. Gumă ridicată cu penseta și pusă în pungă ziplock. Voce gravă din off: "Un copil din Capitală ar fi putut fi pus în pericol după ce..." iar puștiul, între timp, probabil se gândea doar dacă mai găsește una mâine.

Și fix acolo m-a lovit memoria.

Pentru că primul meu impuls a fost să râd de reacția femeii și să-mi zic în minte "hai, doamnă, că n-a mâncat uraniu”, după care mi-am adus aminte ce făceam noi la vârsta aia și mi-a dispărut puțin zâmbetul. Noi nu găseam gumă sub bancă din greșeală. Noi verificam banca. Băgam mâna pe dedesubt cu seriozitatea unui criminalist și făceam inventarul: una roz, una verde, una tare, una încă suspect de flexibilă și, dacă aveai noroc, poate una Turbo. Nu exista întrebarea "cine a mestecat-o?" Exista doar "... oare mai are gust?"

Atât. Asta era metodologia științifică. Observație, ipoteză, experiment. O desprindeai, o analizai două secunde, o băgai în gură și dădeai verdictul: "Pepene." Peer review făcut. Lucrare publicată. Premiu Nobel nu primeam doar pentru că nu știa nimeni unde să ne găsească.

Acum, numai când povestesc, parcă simt nevoia să mă spăl pe mâini cu spirt și eventual să dau și cu puțin clor pe tastatură, dar pe vremea aia nu doar că nu ni se părea scârbos, dar împărțirea unei gume avea reguli foarte clare. Pentru că noi nu cumpăram fiecare câte o guma Turbo. Ce eram, milionari? Aveam una. La trei. Uneori la patru. O mesteca primul puțin și inevitabil se auzea: “Aloo, gata, dă-o și tu, că-i iei tot gustul!" O lua al doilea, după aia al treilea și exista un cod moral foarte simplu: nu mestecai până dispărea aroma, că trebuia să lași și pentru următorul. Economie circulară. Sustenabilitate. Sharing economy. ESG. Noi făceam toate astea cu zeci de ani înainte să existe prezentări PowerPoint despre ele.

Și nu era doar guma. Dacă unul dintre noi urca acasă și reușea să se întoarcă cu un sandviș, brusc toată gașca avea sandviș. Două felii de pâine, salam, poate o felie de brânză, patru copii. Mușca unul, îl dădea mai departe, mușca al doilea fix de unde mușcase primul și nu exista "întoarce-l, frate, că ai mușcat tu acolo". Ce să întorci? Sandvișul făcea turul cartierului ca maxi-taxi-ul.

Suc TEC? Lux. O sticlă, mai mulți copii și singura normă sanitară de care îmi amintesc era: "Bă, nu pune toată gura!" Ce însemna exact "toată gura" n-am aflat nici azi, dar aparent exista o limită regulamentară de buză acceptată pe gâtul sticlei. Și funcționa. Sau, mă rog, așa credem noi, pentru că am ajuns până aici.

Înghețata era și mai democratică. Una, trei copii, câte o limbă fiecare, pe rând. Dacă unul dădea de două ori izbucnea imediat conflictul diplomatic: "BĂĂĂ! AI DAT DE DOUĂ ORI!" "N-am dat, bă!" "Ba ai dat!" și de aici se ajungea rapid la instanța supremă a copilăriei: "Să moară mama dacă am dat!" Caz închis. CEDO nu mai avea ce să facă.

După aia plecam mai departe prin cartier, prin parcul de pe Pitești, in “jungla” de lângă fostu spital TBC, printre blocuri, garaje și grădini, iar tot ce semăna vag a fruct reprezenta posibilitate alimentară. Corcodușe, zarzăre, vișine acre de-ți întorceau maxilarul, mere mici și verzi care ar fi trebuit probabil clasificate drept armă chimică. Mai găseam câte ceva într-un pom și întrebam: "Bă, astea se mănâncă?" iar dintre toți răspundea, inevitabil, cel mai prost informat dintre noi: "Da, bă." Perfect. Autoritate în domeniu. Google-ul nostru era un copil de nouă ani cu genunchii juliți și o încredere inexplicabilă în propriile cunoștințe botanice.

Iar când ni se făcea sete beam de unde apucam. Din țâșnitoare, din cișmea, direct, după alți zece. Nu venea nimeni din spate cu șervețelul umed să spună "nu pune gurița, mami", pentru că gurița aia mestecase cu două ore înainte o Turbo second-hand, băuse TEC la comun și mâncase corcodușe direct de pe creangă. Apa de la țâșnitoare era practic tratament balnear.

Și acum vine partea în care ar trebui probabil să spun că toate astea ne-au făcut mai puternici, că "noi aveam imunitate", că generațiile noi sunt prea protejate și alte concluzii de oameni care încep propoziția cu "pe vremea mea". Numai că nu cred asta. Sau, mai exact, nu cred doar asta. Pentru că dacă mâine îl văd pe Răducu ridicând o gumă de pe jos și băgând-o în gură, n-o să-l privesc nostalgic și să-i spun "mestec-o, tată, așa se formează caracterul". Mă arunc pe el ca Ducadam la penalty-ul de la Sevilia: "NUUUUU!"

Pentru că între timp am crescut. Spăl fructele. Mă uit la termenul de valabilitate. Am șervețele în mașină. Uneori am chiar două tipuri. Viața m-a făcut exact adultul de care copilul din mine ar fi râs.

Dar ceea ce-mi lipsește uneori din copilăria aia nu este mizeria. Și nici guma de sub bancă. Este faptul că aproape nimic nu era numai "al meu". Aveai o minge? Era mingea tuturor. Aveai bicicletă? În douăzeci de minute se plimba cu ea altul. Aveai cinci bomboane și erau șase copii? Una se rupea. Aveai un singur sandviș? Mâncau patru. Aveai gumă? În mod evident făceai o alegere epidemiologică proastă, dar democratică.

Nu ne explica nimeni sharing-ul, nu făceam workshopuri despre empatie și nu ne spunea nimeni că trebuie să învățăm să împărțim. Împărțeam pentru că așa funcționa lumea noastră și, dacă mă gândesc bine, poate tocmai de asta îmi amintesc atât de bine gusturile: Braga, Turbo, pâinea cu salam, corcodușele, înghețata aia împărțită la trei de parcă era tort de nuntă. Probabil nu erau atât de bune. Probabil memoria le-a pus între timp niște zahăr în plus. Sau poate gustul venea și din faptul că mâncai după patru ore de alergat, din faptul că erai afară, din faptul că lângă tine erau încă cinci copii cu genunchii la fel de juliți și din faptul că nimeni nu știa exact unde sunteți, dar toată lumea știa că sunteți "pe-afară".

Mă uit acum la Răducu și știu că n-aș schimba copilăria lui cu a mea. N-aș vrea să mănânce gumă găsită sub bancă, n-aș vrea să bage în gură toate prostiile pe care le-am băgat noi și probabil că la anu’, când o să ajungă la școală, o să fiu și eu unul dintre ăia care îl întreabă dacă și-a mâncat pachețelul, dacă a băut apă și dacă a fost totul în regulă. Pentru că așa suntem. Ne petrecem jumătate din viață râzând de părinții noștri și cealaltă jumătate devenind ei, doar cu tehnologie mai bună.

Dar poate că, dintre toate prostiile pe care le-am făcut noi, merită să păstrăm măcar una. Nu guma. Doamne ferește. Reflexul. "Am eu. Vrei și tu?" Pentru că noi aveam puțin și împărțeam mult, iar astăzi avem mult și fiecare are al lui.

Și poate de asta, când mă gândesc la copilăria aia, nu-mi amintesc microbii, nu-mi amintesc mâinile murdare și nici cine mestecase primul Turbo-ul. Îmi amintesc gustul.

Băi … și ce gust bun avea copilăria aia.