EasyBox-ul... sau cum am activat fără să vreau DLC-ul "Pantilimon"

Există două tipuri de drumuri până la EasyBox.

Unele durează cinci minute. Altele îți oferă o experiență socială completă, cu personaje secundare, dialog, conflict și un final în care pleci acasă întrebându-te dacă n-ai visat tot.

Eu, evident, am prins varianta a doua.

Totul începuse cât se poate de banal: îmi expira PIN-ul de la un colet primit la EasyBox-ul meu preferat de la Petrom Pantelimon, așa că, dacă tot era 11 P.M., am zis că e numai bine să dau o fugă să îl ridic.

Ajung la benzinărie, parchez frumos în locurile alea cu botul spre stradă, fix între marcaje. Nu perfect, că nu vreau să creadă lumea că sunt psihopat, dar suficient de drept încât să nu deranjez pe nimeni.

Cobor, mă duc la EasyBox, îmi ridic coletele și mă întorc la mașină.

Am prostul obicei să desfac cutiile pe loc și să arunc cartoanele direct la pubela benzinăriei. Mi se pare mai simplu decât să le plimb până acasă și să mă cert după aia cu mine însumi că iar am umplut portbagajul cu carton.

În timp ce mă luptam cu banda adezivă – care, apropo, cred că e făcută de aceeași oameni care proiectează capacele de la borcanele cu murături – lângă mine oprește o mașină.

Coboară o doamnă. Roșcată, cu dreduri... genul de persoană care pare că a trecut prin toate festivalurile posibile, dar care, dacă mă întrebi pe mine, se ținea zdravăn cu dinții de a doua tinerețe. Parchează. Sau, mă rog... încearcă să parcheze. Mașina rămâne undeva pe la 45 de grade, de parcă liniile de pe asfalt erau orientative, nu informative.

M-am uitat o secundă. Am ridicat din umeri. Fiecare avem zile proaste. Intră în benzinărie și iese după câteva zeci de secunde cu o sticlă de apă, cred că era Izvorul Minunilor.

Ironia e că minunile aveau să întârzie puțin.

Se urcă în mașină, pornește motorul, îl turează, bagă marșarier și... claxon.

Nici nu mi-am ridicat capul. Am presupus că îl claxonează pe băiatul cu BMW-ul care alimenta la pompă. Mai desfac o cutie. Mai rup o bucată de carton. Încui mașina și mă pregătesc să intru în benzinărie să-mi iau țigări.

Iar claxon. Mai lung... Ridic privirea. Doamna era jumătate ieșită pe geam.

-Nu vezi, bă, că vreau să plec?

Recunosc. Primele două secunde chiar am crezut că vorbește cu altcineva. M-am uitat în stânga, în dreapta, în spate... nu era nimeni, eram doar eu.

M-am întors liniștit.

-S-a întâmplat ceva?

-Mută-ți mașina!

M-am uitat la mașina mea. Între marcaje. Dreaptă.

M-am uitat la mașina ei. Parcată într-un unghi pe care nici profesorul meu de geometrie din liceu nu l-ar fi putut explica.

-Păi... eu sunt parcat regulamentar.

-Eu n-am loc să ies!

-Și... de ce ați parcat așa?

Cred că întrebarea asta a fost momentul în care universul a decis că diplomația nu mai are nicio șansă. În următoarele câteva secunde am aflat lucruri despre mine pe care nici mama nu mi le spusese vreodată.

În paralel, undeva, în adâncul ființei mele, am simțit cum începe să pornească un software foarte vechi. Foarte, foarte vechi. Un "Barbu OS v1.5 – Eu împotriva tuturor edition". Versiunea aia fără filtre. Fără HR. Fără comunicare asertivă. Fără cursuri de inteligență emoțională.

M-am apropiat două secunde și i-am spus cât am putut de calm:

-Doamnă... dacă veneați și îmi spuneați frumos: „Mă ajutați și pe mine?”, jur că mutam mașina fără să mă gândesc prea mult. Dar dumneavoastră ați ales să începeți cu claxonul. Eu nu sunt taxi. Și nici nu răspund la telecomandă.

N-a fost impresionată. Din contră. Volumul conversației a crescut direct proporțional cu imposibilitatea ei de a scoate mașina dintre linii.

Exact atunci apare băiatul cu BMW-ul. Terminase de alimentat. S-a uitat la mine... s-a uitat la ea... a oftat. Genul ăla de oftat pe care îl scoți când îți dai seama că planeta merge înainte exclusiv din inerție. Și zice:

-Șefu', lasă... că o mut eu și iese.

În secunda aia am realizat că omul nu încerca să rezolve parcarea. Încerca doar să pună capăt episodului. I-am mulțumit, am intrat în benzinărie, mi-am luat țigările... maximum două minute. Când am ieșit... doamna era încă acolo. Pe avarii. Geamul lăsat. M-a mai înjurat o dată din mers. A plecat în trombă, nervoasă tare.

Iar după mirosul pe care l-a lăsat în urmă... am senzația că singurul care a suferit cu adevărat în toată povestea a fost ambreiajul de la mașină, că tare l-a patinat.

Și, în drum spre casă, m-am gândit că există oameni care cred că politețea e o pierdere de timp. Eu cred exact invers. Dacă primul lucru pe care mi l-ar fi spus era:

-Scuzați-mă... mă puteți ajuta puțin?

Jur că în mai puțin de zece secunde îi mutam mașina. Nu, nu pentru că avea dreptate. Ci pentru că bunul-simț are un efect ciudat asupra oamenilor: deschide uși... mută mașini.

Și, uneori, evită povești pe care ajungi să le scrii pe internet.