War Zone de seară (ediția cu miresme de Nerf și iasomie )

După o zi plină de șantiere și vreo două discuții în care încerc să conving oameni mari că smart home-ul nu e moft, ci nevoie (spoiler: chiar nu cred că prizele smart pot fi ignorate la nesfârșit), ajung acasă unde începe adevărata muncă: timpul cu micul diavol tăzmanian. Pentru el nu contează că eu am creierul prăjit după 8 ore plus. Contează doar că e “joacă time”.

Și joaca asta, la noi, uneori înseamnă war zone pe bune: zboară gloanțe de Nerf mai ceva ca la Oituz, Mărăști și Mărășești la un loc. Din când în când, ni se alătură și cel mare - și atunci e clar că treaba devine serioasă. Așteptam în fiecare clipă să apară și Ecaterina Teodoroiu să ne dea moralul peste cap. Suntem fix ca trei generali într-o sufragerie s-un hol, fiecare cu propriul plan de atac. Dacă am avea și o hartă cu pionii mutați strategic, cred că am putea face un documentar la Discovery: „Blitzkrieg pe parchet”.

Între timp, doamna Barbu - zen, liniștită - calcă hainele proaspăt spălate. Camera miroase a iasomie și ylang-ylang, în timp ce noi, fix în fața ușii ei, facem haos. Practic, două realități paralele: ea vorbește la telefon cu o prietenă care-i povestește cum își învață gemenele să joace șah, iar noi în fața dormitorului părem în plin re-enactment de la Stalingrad.

Doar că … într-o secundă, pacea a fost spulberată. Un glonț rătăcit o lovește fix pe ea, în mijlocul poveștii cu șahul. Și atunci s-a terminat tot. Din nimic, a apărut varianta ei „Rambo”. Liniștea zen a dispărut. A pus mâna pe prima pușcă Nerf la îndemână și … un fleac, ne-a ciuruit.

Eu - căzut eroic după canapea.

Cel mare - încercând o contraofensivă cu ultima muniție.

Cel mic - în extaz total, urlând „Ataccc!” și trăgând haotic.

Ea - în picioare, zâmbind ca un final boss în Wolfenstein, cu arma ridicată.

Finalul serii?

Noi trei - “generalii învinși” - retrași strategic în bucătărie, fiecare cu câte o înghețată. Ne uităm unul la altul ca niște supraviețuitori de front, cu privirea aia care spune clar: “am pierdut bătălia, dar n-am pierdut războiul”.

Concluzia?

Eu mă bat toată ziua cu mailuri, idei, ai-uri și ședințe, dar bătăliile adevărate le duc acasă. Și, de cele mai multe ori, le pierd glorios alături de “armata mea” – pentru că indiferent câți suntem în echipă, finalul e mereu același: Rambo câștigă.