Trafic … sau, un studiu despre oameni și claxoane

Dimineața, ora 8:45.
În București, asta nu mai e oră, e un sport de anduranță. Un fel de triatlon urban în care proba de alergare e înlocuită cu statul pe loc, iar medalia se dă pentru calm. Eu, volanul, cafeaua de dimineață in termos și copilul în spate - în drum spre grădi. Pe Waze scrie “15 minute până la destinație”. Traducere liberă: “nu-ți face planuri pentru următoarea jumătate de oră”.

Șoseaua arată ca o tablă de șah stricată. Fiecare mutare greșită poate genera un conflict geopolitic.
În stânga, un domn într-un SUV care pare că a luat carnetul în timp ce Tutankamon mergea și el la grădi. În dreapta, o doamnă care tastează ceva pe telefon cu o dexteritate demnă de campionat.
În față, un troleu care oprește fix cât să-ți strice toată coregrafia gândită pentru depășire.

Și eu.
Eu care încerc să-mi păstrez zenul.
Spoiler: nu-mi iese.

Copilul, din spate, zice senin:
- Tati, de ce ne mișcăm așa încet?
- Pentru că oamenii se grăbesc, gălușcă.
- Aaa… păi să nu se mai grăbească!
Am zâmbit. Logică impecabilă.
Dacă ar conduce copiii, traficul ar fi un picnic.
Dar cum îl conduc adulții, e un concert simfonic pentru claxoane, în re major de nervi.

Primul claxon îl aud la 8:49. Unul lung, din inimă.
La 8:50, deja s-a format corul.
La 8:52, cineva trece pe roșu, altul îl claxonează pe cel care a oprit corect, și eu încep să cred că există o formă colectivă de terapie numită “descărcare prin trompetă auto”.

E fascinant cum mașina transformă oamenii.
Vecinul amabil, care îți ține ușa la lift, devine un gladiator care-ți taie fața fără să clipească.
Doamna de la magazin, care îți urează “o zi bună”, devine general de armată cu flash-uri.
Și eu… eu, care predic zilnic pacea și răbdarea, mă trezesc vorbind cu stopurile din față:
- Hai, căprioară, e deja verde! Verdeeeeeee! Nu mutăm ouă, nu?

Apoi, momentul suprem: intersecția.
Unde fiecare șofer crede că Dumnezeu i-a dat prioritate pe viață.
Se formează un nod de mașini, toți se uită unii la alții, nimeni nu mișcă.
E o meditație colectivă pe tema “cine cedează primul”.
După trei minute, cedează cel care are copil în mașină. Adică … eu.

Pe banda de autobuz, inevitabil, trece un SUV cu viteză cosmică. Șoferul e relaxat, vorbește la telefon, probabil discută despre karma.
Cineva îl claxonează. El ridică o mână în semn de “pace”.
Asta e frumusețea traficului: nimic nu te face să-ți pierzi speranța în umanitate mai repede, dar nici nu te învață umilința la fel de eficient.

La 9:05 ajungem la grădi.
Copilul zice vesel:
- A fost distractiv, tati!
Eu îl privesc cu respect. Există două tipuri de oameni: cei care cred că traficul e stresant și cei care nu conduc.
El e din a doua categorie.

La întoarcere, totul e și mai frumos.
Un sens giratoriu care n-a mai văzut reguli din 2015, un biciclist care circulă ca un ninja și o doamnă care semnalizează dreapta, dar virează stânga.
Pe fundal, radio-ul anunță: “trafic aglomerat pe arterele principale”.
Breaking news-ul care se repetă zilnic, ca prognoza meteo pentru iad.

La un semafor, un tip se uită urât pentru că n-am pornit în primele 0,2 secunde de verde.
Îl privesc calm, cu înțelepciunea dobândită din sute de ore de ambuteiaj.
“Frate, relaxează-te. Dacă te grăbeai așa tare, te nășteai mai devreme.”

Seara, acasă, în liniște, stau cu o bere în mână și realizez că traficul e cel mai bun test de caracter.
Nu școala, nu jobul, nu parentingul.
Traficul.
Acolo iese la suprafață adevărata față a omului.

Unora le iese claxonul, altora injurătura, altora – un oftat.
Mie mi-a ieșit filosofia:
Poți să înțelegi societatea doar dacă te uiți cum se comportă oamenii la semafor.
Acolo e toată civilizația în miniatură: cei care respectă, cei care forțează, cei care cred că se descurcă singuri.

Și, undeva, un copil care zice:
- Tati, de ce nu mergem mai repede?

Pentru că, gălușcă … trăim într-un trafic numit viață.
Și unii încă n-au învățat să pună frână.