Toatet ca toate… dar uneori uit că și eu sunt om (sau cum am ajuns acasă obosit, prost și totuși iubit)

Există două tipuri de întoarceri acasă după o delegație:
1. alea în care cobori din avion fresh, zen, gata să pupi asfaltul patriei,
și
2. alea în care ești un sac de oboseală cu pașaport, căruia dacă îi zici „bună ziua” răspunde „ce-ai vrut să spui cu asta?!”.

Ghicește în care categorie eram eu după patru zile la Praga.
Da, exact. A doua. Varianta deluxe.

Planul era simplu: ea cu mașina, eu cu Bolt-ul de la aeroport, ne intersectăm în oraș, ne pupăm ca în filme, luăm pizza, juice, ceva dulce - ca să compensez faptul că n-am adus dulce suficient, lucru pe care nu mi l-am iertat nici eu, nici cel mic, nici conștiința mea.

Doar că realitatea a zis: „ia stai puțin, boss, că am eu un situationship pentru voi”.

Îi scriu să nu plece. Clar, concis, specific.
Dar… mesajul se pierde undeva între sateliții care orbitează planeta și dioptriile ei care cer o programare nouă la oftalmolog, numa zic - nu dau cu paru.

Când ajung eu - ea plecase.
Sun, răspunde veselă:
- Baby, am plecat, vin acum!
Iar eu, cu toată diplomația unui om nedormit:
- Vino. În. Apoi. ACUM!!!

În secunda aia mi-am dat seama că:
1. n-avea nicio importanță
2. oboseala e un demon tare prost
3. de la ea am cele mai mari pretenții de pe pământ, de parcă ar avea doar grija asta de mama omida, să citească gânduri.

S-a întors, ne-am văzut, nu am apucat sa ne pupam, s-a așezat tot universul la loc un pic.
La mine - mai greu, că eram încă un pic cu capsa pusă.
Dar am luat pizza, suc, desert. Ne-am dus acasă.
Oboseala încă dansa can-can pe creierul meu.

Aici a început adevărata poveste.

*Capitolul 1: Cel mare și problemele existențiale ale unei zile în pijama*

N-apuc să pun bagajul jos că vine Matei, hotărât ca un senator american:
- Tata, mâine e Secret Santa la școală. Trebuie să mergem în pijama. Mi-a picat o fată. Habar n-am ce să-i dau. Nici pe mama nu am întrebat.

Of. Doamne.
Eu încercam să-mi revendic neuronii pierduți la Praga, iar omul venea cu criză diplomatică între generații.

Dar nu, nu m-am enervat si mai tare.
Am dat ceva sfaturi care probabil n-au avut nicio legătură cu realitatea.
Important e că m-am prefăcut adult responsabil. A contat pentru el.
Pentru mine… doar să nu mă întrebe nimeni culori, sclipici sau mărimi de pijama.

*Capitolul 2: Dinozaurul terapeutic*

Cel mic, în schimb, avea alt plan.
- Tatiiii, construim?
Cum să refuzi așa ceva?
A scos setul Lego Creator 3 în 1, T-Rex - proaspăt primit.
Eu am construit, el a supravegheat. Un fel de subcontractor Lego.
El dădea piesele, eu transpiram ca un inginer NASA care montează un robot pe Marte.

După ceva timp ne-am băgat în pat.
Eu obosit.
El cald, lipicios, fericit.

Și, fix înainte să închidă ochii, îl aud cu vocea aia de om mare într-un corp mic:
- Tati… mi-a fost dor de tine.

M-am topit instant.
- De ce, Radu?
- Pentru că erai plecat.
- Dar ai fost cu mami și cu Matei.
- Da… da’ fără tine familia nu era întreagă.

Atât.
GAME. SET. POINT. MATCH.
Toată oboseala, toată enervarea, tot Bolt-ul, toată Praga, tot „vino înapoi ACUM!” s-au dus pe copcă.

Am respirat. Adânc.
Și am știut: gata, am ajuns acasă.

*Concluzia*

Uneori plecăm departe ca să ne facem ce ne cere munca.
Alteori ne pierdem mințile pe drum.
Dar adevărul e simplu ca un copil de patru ani:

Nu contează câte avioane prinzi.
Contează cine te așteaptă seara în pijama și-ți spune că fără tine nu se leagă familia.

Și dacă nici asta nu te pune pe roate… e cazul să-ți iei și tu un dinozaur Lego.