Toate ca toate... dar de asta nu mă las (sau cum am descoperit cea mai galagioasa forma de liniste)

Toți avem câte o slăbiciune. Unii colecționează ceasuri, alții alergători de maraton. Eu? Eu m-am îndrăgostit de două roți la vârsta la care alții își caută apartament și rate. Și uite-mă aici, explicând încă o dată de ce, dintre toate nebuniile mele… de asta chiar nu mă las.

Permisul de motor l-am luat târziu. La 27 de ani. Nu sunt din ăia care au crescut pe două roți, nu am avut postere cu Rossi, nici vis cu Harley lipit în caiet la tehnologic. Nu. Pe mine m-a lovit treaba asta cu mobra din senin, ca un tren personal care nu mai oprește în stații.

Primul motor?
Un Hornet albastru.
Jucăuș, nervos, cu personalitate de câine vagabond care nu stă locului. Motorul care m-a învățat că libertatea nu se discută, se accelerează.

Și de aici începe nebunia. Pentru că, dacă era după mintea mea de atunci, îmi luam un scuter amărât și gata. Dar nu, m-a găsit exact microbul ăsta cu motoare, vibrații și facturi la ulei. Și, evident, m-a luat valul. Atât de tare, încât într-o lună eram deja cu oamenii, cu drumurile, cu “bă, vezi că ți-a căzut șurubul ăla!”. Așa am ajuns și în club. Spontan. Ca toate deciziile mele bune.

1.Hangaround-ul care-si pipăia buzunarele după telefon

În MC n-am intrat direct, that’s not the right way.
Am început ca "hangaround" — adică jumătate invitat, jumătate suspect, trei sferturi entuziasm.

Ce m-a atras?
Prezu’ Nomazilor. A avut el o explicație despre frăție și libertate… și m-a lovit direct în piept.
Am zis “da, vreau” fără să clipesc.

Au urmat lunile alea în care ești în club, dar nu ești în club.
Ești omul care aleargă, cară, întreabă, ajută și ascultă.
Înveți tradiții, reguli, glume interne, drumuri, oameni.

Și mai ales…
Înveți să-ți pipăi buzunarele din reflex, ca să fii sigur că "NU ai telefonul la tine." înainte să te întrebe cineva:
- Băi, cum e vremea în weekend?

Reflex care mi-a rămas și azi. Uneori încă mă caut, deși n-am nimic de “raportat la meteo.”

După hangaround a venit perioada de "prospect", cu povești, drumuri, nopți lungi și clasicele glume între frați.
Cea mai tare? "Forever Prospect" — scris pe tortul meu, cu o lună înainte să-mi iau culorile.
Am râââââââs, da’ am și înghițit în sec.
Așa trebuie.

2.Frăția, autostrada și locul unde se așază lumea

Anii de club? ... Amintiri cu lopata.
Run-uri, festuri la mare, party-uri, ture în miez de noapte pe ruta Ploiesti-Buuresti, ședințe care începeau cu glume și se terminau cu planuri pentru următorul drum.
Oameni cu care am împărțit kilometri, dar și viață. Prieteni peste limita clubului. O frăție pe bune.

Dar dacă e un moment care mi-a rămas tatuat în minte, e ăla de pe autostradă.
Un Run la Constanța, într-un Septembrie cu cerul perfect.
Am plecat dimineața cu un frate din club și ne-am întors pe seară. Imaginea aia de pe autostradă - două motoare în fața mea, asfaltul liber și apusul pe fundal - mi-a rămas tatuată pe retină. Fix ca în filmele alea cu cowboy care călăresc spre apus. Doar că noi aveam pistoane sub șa și veste de club.

Dacă mă trezești la 3 noaptea și mă întrebi de ce iubesc mobra, ai sanse mari ca asta sa îți povestesc.

Pentru mine, mersul pe motor înseamnă fix asta: "Ordine."
Oricât de haotic ar fi ceva, când ești doar tu, motorul și drumul, se aliniază tot.
Nu mai există deadline-uri, facturi, oameni care vor ceva de la tine sau vecini cu manele.
Există doar lumea în forma ei perfectă.
Vânt, vibrații și direcție.

3.Garajul – haosul meu organizat

În spatele casei am garajul.
Dacă îi spui atelier, ești elegant.
Dacă îi spui haos ... ești sincer.

Cutii cu piese. Scule. Bucăți din proiecte începute și renegociate. Evacuări care stau ca niște trofee și își cer dreptul să facă gălăgie.
O boxă wireless care cântă rock de parcă mă plătește cineva să-i țin moralul ridicat.
Și, printre toate, motocicleta electrică a celui mic - ca să-mi amintească zilnic că generațiile se schimbă, dar două roți rămân două roți.

Șurubăritul a fost întotdeauna parte din ritual. Trei ani am avut atelier moto după job.
Am făcut bobbere, cafe racere, baggere.
Favorita mea va rămâne bobberul făcut dintr-un Shadow-ul mai bătrân ca mine - motorul pe care i l-am făcut ei.
Nu mai e la noi în curte, dar e un fel de fostă dragoste pe care n-o uiți.

4.Dyna și restul vieții

Acum am o Dyna din 2009, luată de la prietenul Shobo.
O țin “puțin”. Până o cere la loc - glumă (wink wink), dar știu că într-o zi o să sune ca ii e dor de ea si o vrea iara .
O să vedem.

Turele lungi sunt viață. Dar și prin oraș îmi place.
Două roți se mișcă altfel, respiră altfel, te scot de oriunde mai repede decât orice SUV cu nume de router.

Și ea? ... Ea a știut în ce se bagă. Când am cunoscut-o, prima chestie serioasă pe care i-am zis-o a fost:
-Tu, Alina, motociclist m-ai luat, motociclist să mă ții!!
A râs atunci. Dar încă mă ține.
Cum? Cu răbdare. Ceea ce, sincer, uneori e mai greu decât mersul pe motocicletă.

Și uite așa, după ani, motoare, prieteni, drumuri, ploi reci pe drum, festivaluri, culori, piese, eșapamente și vibrații… am înțeles ceva simplu:

Mobra nu e o mașinărie.
E limba în care vorbește liniștea mea.

E terapie, eliberare, ordine într-un univers care n-are nicio ordine.
Și, între noi fie vorba, e cel mai bun psiholog inventat vreodată:
nu vorbește, dar te face să înțelegi tot.