Tati, de ce te duci la muncă?” … sau, cum m-a trimis copilul la produs.

Parentingul e stand-up live cu luminile aprinse.
Publicul râde, pune întrebări și nu are deloc filtru.

Dimineață.
Cana de cafea încă aburește, inboxul urlă ca un copil flămând, iar în cap rulează simultan: ședințe, AI, deadline-uri elastice și "ai uitat să iei pâine".
Fix atunci apare el, cu ochii mari și curiozitate cât un open space:
- Tati, de ce te duci la muncă?

Respir adânc. Încerc varianta scurtă, corporatist-parentală:
- Ca să cumpăr mâncare, jucării și lucruri.
- Și înghețată?
- Da, și înghețată.
Se luminează instant. Are privirea aia de CFO în formare care tocmai a descoperit o nouă linie în buget:
- Atunci azi lucrezi mult, da?

Și-atunci am realizat că nu mai lucrez pe KPI-uri. Lucrez pe cornete.
Economia comportamentală, ediția "vanilla".

Mai târziu revine cu un set de întrebări filozofice, ediția "mic Socrate în pijamale":
- Tati, tu ești mare?
- Da.
- Și totuși o asculți pe mama?
- Normal.
- Aha… deci nici când ești mare nu scapi.

Logică beton. Kant ar fi cerut un refill la cafea și un concediu.

Seara, când închid laptopul, mă lovește concluzia zilei: nu lucrez doar pentru facturi, ci și pentru momentele astea de comedie involuntară în care filosofia se amestecă cu Nutella, iar ROI-ul se măsoară în zâmbete lipite de linguri.

Dacă am învățat ceva din meseria asta de părinte, e simplu: viața e plină de întrebări grele, dar cele mai sincere vin mereu de la un om mic, cu mustață de înghețată, care crede cu toată inima că "lucratul mult" e cea mai bună investiție într-un cornet fericit.