Sweet sixteen … sau cum a sărbătorit el “în stil mare”
Cel mare a făcut 16 ani. Vârsta la care, dacă te iei după internet, ar trebui să vrei bling-bling, Jordanşi cu număr limitat și o mașină „din aia” pe care o poți conduce la 16, să faci turul cartierului cu muzica la 11 și ego-ul la 12. La noi, nimic din toate astea.
A zis calm, cu aerul unui manager care a semnat deja bugetul: “Aș vrea doar să vină un prieten pe la mine.” Pauză. “Tu să faci burgeri.” Altă pauză. “Și mama carrot cake.” Și, dacă se poate, “să vină și bunicii”. Atât. Fără artificii, fără confetti, fără mașina care promite libertate și aduce rate.
M-am uitat la el ca la un paradox frumos. Băiat de 16 ani care nu vrea “să rupă” mall-ul, ci curtea. Care nu vânează “drop-uri” de sneakers, ci drop-uri de chifle calde. Care în loc de cai putere preferă cărbuni bine încinși. Cum să nu te bucuri?
Planul e simplu, ca lucrurile care rămân: eu aprind grătarul și mă joc de-a fine dining-ul cu burgeri suculenți, ceapă caramelizată, felii de cheddar care curg ca un TED Talk reușit și un sos “secret” pe care l-am primit de la internet, dar îl declar rețetă de familie. Doamna Barbu face carrot cake-ul ăla care trece examenul oricărei ediții de MasterChef (glazură fină, morcov ras cât să creadă copiii că e desert sănătos). În curte, o masă nu prea lungă, luminițe agățate pe gard, playlist cu piese care ne împacă pe toți: și ce ascultă ei când nu suntem atenți, și ce ascultăm noi când ne prefacem că suntem încă tineri.
Prieteni. Râsete. Bunicii pe terasă, zâmbind ca niște arbitri de linie la un meci fără faulturi. Eu verific burgerii cu gravitatea unui chirurg (“încă 30 de secunde pe partea asta și gata”) și fur câte o privire spre el: calm, prezent, fericit. Fără scenografie, fără scenă. Doar oameni.
La 16 ani, adevăratul “lux” e simplu: să-ți vină gașca, să miroasă a burger și ceapă caramelizată, să te îmbrățișeze bunica la plecare și să nu te grăbească nimeni nicăieri. Să te prindă seara în curte cu hanoracul pe tine și cu vocea răgușită de atâta vorbit, nu de atâta “story”.
Și cred că, dacă ar exista un „statement” de major minor, al lui ar suna așa: „Nu vreau să impresionez strada. Vreau să țin aproape masa.”
Asta e ziua lui la 16: fără bling, cu blink-ul din ochi. Fără cai putere, cu fum bun. Fără „mașina la 16”, cu motorul potrivit: inima care bate mai tare când strigă cineva “La mulți ani!”. Iar eu, în șorț, cu cleștele în mână, dau din cap: “Fix așa să-ți fie viața, băiete - simplă și plină!”
