Prima ședință cu părinții sau părinți, profesori și un radio defect

Săptămâna trecută am bifat prima ședință cu părinții pentru băiatul cel mare. Eu, sincer, am intrat cu imaginea din cap a maică-mii, când venea de la ședințele mele: nervoasă, cu puls 200 și cu privirea aia de „ai noroc că ești copilul meu, altfel… de unde ai dus, mă, 2 găleți de zăpadă în clasă?”.

Realitatea? Mult mai amuzant decât mă așteptam.

Când am intrat, părinții erau deja grupați pe „bisericuțe”. Diriginta, caldă la prima vedere, dar cu ambiția clară de a ține sala în frâu. Problema e că sala arăta fix ca un coteț plin de găini care tocmai au descoperit un sac de porumb. S-a și citit regulamentul, dar în fundal se auzeau șoapte, foșnete și câte un oftat strategic.

Spectacolul părinților a fost priceless:

- mama care vorbea mult și fără sens, de parcă avea o fabrică de cuvinte ce produce pe bandă și ea doar le eliberează în lume, fără garanție

- mama care compara fiecare detaliu cu „la liceul unde e celălalt copil” - în curând cred că ne dădea și grafice

- mama care deja plângea de milă copiilor că „trebuie să citească” (șoc și groază, la liceu se citesc cărți!)

- tăticii olimpici la Candy Crush, care swipe-uiau ecranele cu atâta pasiune de parcă își apărau titlul internațional la Mobile Gaming

- și, evident, moțata care arunca vorbe doar de dragul de a se auzi, de acord și împotriva oricărei idei enunțate, ca un radio defect

Eu am râs. Doamna Barbu a fost serioasă, atentă și chiar a reușit să și socializeze oleacă. În schimb, când moțata clasei a început să arunce vorbe la întâmplare, am simțit că explodez:

- Pot să mă exprim liber? Că mă calcă pe nervi.

A mea mi-o taie repede, cu vibe de desen animat:

- Calm. Caaalm, Ferdinand.

Apare întrebarea clasică: „Se fac excursii?” Eu și un tătic ne citim din priviri și răspundem aproape în același timp:

- Dacă aveți nevoie de ajutor, ne băgăm. Oricum, cu noi sau fără noi, e ca și cum ați fi singură.

Apogeul serii: discuția despre cine vrea în comitetul de părinți. Acolo s-a lăsat liniște... ne-am tras discret pe... (știți voi pe ce). Dar am rămas cu promisiunea făcută că ajutăm la Săptămâna Altfel. Adică, să zicem că am ieșit cu un 10 la purtare, preventiv.

Am plecat cu 10 minute mai devreme, pentru că trebuia să vedem niște prieteni. Oricum, ședința era terminată de jumătate de oră, dar doamna „radio” nu se oprea. Cred că și acum ar fi vorbit dacă nu pleca toată lumea.

Concluzia mea? Ședința cu părinții la liceu nu e stres. E sitcom live, cu toate tipologiile de personaje: de la „criticul literar ratat” la „guru al comparațiilor” și „maestrul Candy Crush”. Și, sincer, abia aștept episodul 2

Deși ... nu garantez că o să mai pot sta cuminte și fără replici data viitoare.