“Paaa, broscuta" (sau despre micile miracole de la marginea trotuarului)

Dimineață, ora aia în care lumea încă nu s-a hotărât dacă e trează sau doar mimează.

Eu și Răduc ne pregătim pentru cursa zilnică: echiparea, papucii puși invers, negocierile pentru geacă și eterna întrebare: "Tati, azi e sâmbătă?".

Spoiler: nu e niciodată sâmbătă.

Ieșim pe poartă, eu cu ochii jumate închiși, el plin de viață, ca o baterie încărcată din fabrică.

Și acolo, fix pe asfalt, în dreptul porții - o broască. Verde, mică, înghețată, nemișcată.

Nu moartă, dar… într-o pauză existențială.

Răducu o vede imediat și, cu seriozitatea unui doctor veterinar în misiune de salvare, întinde mâna:

- Uite, tati, o broscuta! S-o mângâiem, să nu-i fie frig!

Aoleu.

În capul meu se derulează în viteză tot scenariul: întârziem la grădi, mână lipicioasă, noroi, lacrimi, spălat, eventual schimbat, poate și o mică dramă cu "vreau s-o luăm cu noi!".

Nu mai zic de momentul ăla când explici educatoarei de ce copilul tău miroase a baltă și compasiune.

Așa că respir adânc și improvizez, părintește:

- Nu, gălușcă, las-o în pace. Doarme. Să nu o deranjăm. A țopăit mult până aici, e obosită.

Copilul se oprește.

Ridică degetul arătător la buze, serios ca un ninja mic:

- Shhhhhhhhhh! Hai în mașină!

Mă uit spre cer și, pentru o clipă, mulțumesc oricărei divinități care a avut milă de mine și a făcut minunea să se întâmple fără dramă, fără lacrimi, fără noroi.

Un mic miracol de dimineață, servit rece, lângă cafeaua mea uitată pe masa din bucătărie.

Pornim motorul.

Suntem încă în fața porții.

Liniște totală.

După două secunde, o voce mică, în șoaptă conspirativă:

- Tatiiii… acum putem să vorbim tare?

- Da, Răduc.

- Ne mai aude broscuța?

- Nu, gălușcă, nu ne mai aude. Poți să vorbești normal.

Pornim la drum.

Tocmai când pun semnalul să ies pe stradă, aud geamul din spate coborând și glasul lui limpede ca dimineața:

- Paaaaa, broscuțaaa! Ne vedem disearăăăă!

Zâmbesc.

Nu știu dacă broscuța l-a auzit, dar sunt sigur că universul a tresărit un pic.

În oglinda retrovizoare îl văd cum stă sprijinit în scaunul lui, mulțumit, cu aerul omului care a făcut o faptă bună înainte de 9 dimineața.

Și mă gândesc că poate, în lumea asta grăbită, n-ar strica să mai avem și noi momente de "shhh".

Să tăcem puțin.

Să nu deranjăm.

Și, din când în când, să ne gândim și la ce le trebuie celorlalți.

Poate că broscuța n-avea nevoie să fie salvată.

Poate doar să-i zică cineva "paaaaa” cu drag.

Restul… ne complicăm singuri.