Operațiunea Elicopterul ….. sau două ore de libertate și o clădire sub supraveghere

Totul a început nevinovat, ca o sâmbătă, undeva prin toamna, în care universul pare aliat cu părinții: cafeaua fierbinte, copilul ocupat, canapeaua verde care te privește implorator, de parcă ar ști că n-o să te așezi prea curând.

Pe măsuța de cafea, IKEA - teren neutru. Pe ea, o cutie nou-nouță de LEGO, cum altfel decât mare.

Nivelul unu de entuziasm: “Uaaa, tati, are și elicopter!!!”

- Să te ajut să le sortăm?

- Nu, tati, fac eu!

Tonul ăla de mic dictator convins că a fost ales democratic.

Și-a întins piesele ca un arhitect în misiune NASA. Eu, cu cafeaua în mână, contemplam scena ca un documentarist care a intrat prea devreme pe platou. Două ore de click-click-click sincronizate cu hmm-uri de concentrare absolută asupra instrucțiunilor.

Jur că dacă îi puneam o cască pe cap, ar fi părut inginerul-șef la SpaceX.

Am încercat o singură dată să mă bag:

- Să te ajut la elicea aia?

- Nu, tati! E simplu! (“simplu” pentru el, o enigmă pentru toată comunitatea de părinți din lume)

După 40 de minute, primul elicopter zbura.

După o oră, o mașinuță cu trei roți și o piesă lipsă, “așa e designul”.

După o oră și jumătate, încă un vehicul imposibil, dar complet funcțional în universul lui.

Între timp, sufrageria noastră devenise o hartă urbană: bucăți de LEGO, aripi, faruri, oameni fără cap (temporar, zice el), și un tată care merge pe vârfuri ca să nu calce pe nimic.

Dacă n-ai simțit niciodată durerea de a călca pe o piesă LEGO, n-ai cunoscut viața în forma ei pură. E un test spiritual, pur si simplu.

Pe la minutul 120, a apărut provocarea supremă: clădirea. Cutia finală.

A deschis pachetul, a privit instrucțiunile, a oftat adânc și, cu o demnitate care m-a făcut să mă simt ca un subaltern a spus:- Acum… tu, tati!

Am înghețat. După două ore de „nu mă ajuta!”, am primit, în sfârșit, șansa să exist.

- Sigur?

- Da, eu făcut pana acum. Tu faci clădirea!

Am lucrat sub supraveghere strictă. El comenta, analiza și dădea indicații:

- Nu e bine, tati, ai pus invers! Uite, vezi?

- Așa?

- Nuuuuuuuu, nu așa. Așaaaaaaaa!

(Adică exact cum pusesem eu prima dată.)

Când am terminat, a dat un pas în spate, și-a pus mâinile în șolduri și a decretat solemn:

- Perfect. Mâine mai luăm unul.

Doamna Barbu a apărut în ușă, a privit scena - covorul plin de piese, eu cocoșat, el triumfător - și a spus doar:

- Cine strânge?Tăcere.Ne-am privit in ochi amândoi.

- Tati, tu ești mare, tu strângi mai repede!

Am râs. Ce altceva poți face?L-am privit cum pleacă mândru cu elicopterul în mână, convins că a cucerit lumea.

Și da, probabil așa e. Eu doar am fost acolo să documentez procesul.

În fond, parentingul e fix asta: te uiți două ore cum copilul tău construiește ceva din piese mici, ca apoi să-ți spună, cu toată dragostea și autoritatea din lume

—“Acum, tu tati!”