Ne-a prins febra gătitului … sau, cum nu a scăpat nimeni curat
Totul a început nevinovat. O seară ca oricare alta, o poftă banală și-un plan aparent simplu: șnițele cu cartofi prăjiți. Eu și piticul. O echipă sudată, disciplinată... doar că fără niciun pic de disciplină.
Am declarat bucătăria deschisă ca pe o arenă. Eu - șef de linie, el - asistentul tehnic cu inițiativă proprie.
Primul pas: cartofii.
Eu i-am curățat ca un chirurg, cu migală, visând la felii egale și crocante. El, în schimb, a primit misiunea “spălatului”. Și s-a ținut de treabă. Cu o înverșunare demnă de documentar istoric la Discovery Channel. Cinci minute mai târziu, bucătăria semăna cu o plajă după furtună: valuri, urme de apă pe pereți, un burete (Scrub Daddy) înecat și un copil mândru, ud până la brâu, care striga:
- Tati, am spălat tot! Uite! … Și masa! Și peretele!
M-am uitat la el. M-am uitat la baltă. Am oftat. Și-am zis doar:
- Perfect, șefu’. E... steril acum.
A urmat carnea.
Piept de pui, tăiat frumos, ordonat. Eu m-am pus pe fâșii, el a pus mâna pe ciocanul de șnițele. Fix atunci, ca un semn divin, Rock FM a dat „Welcome to the Jungle” … Și junglă a fost.
El lovea carnea pe ritm, eu încercam să-i explic conceptul de “ușurel”. Doamna Barbu a apărut în ușă fix la timp să vadă scena: copilul în extaz, carnea întinsă pe tocător ca o hartă de război bătută din toate părțile, iar eu cu privirea unui om care înțelege că vecinii de peste drum o să creadă că instalăm mobilă IKEA la 8 seara.
Când a venit momentul prăjitului, am cedat comanda.
Doamna Barbu a luat tigaia cu aerul unei profesioniste care a văzut tot: șnițele aruncate ca frisbee, uleiul care sfârâia ca un public isteric, eu cu spatula ca dirijorul unui concert improvizat. Le-a prăjit perfect. Galben-aurii, simetrice, parfumate. Ca în reviste, dacă revistele ar avea colțuri pline de făină și un copil care dansează cu ciocanul pe post de microfon.
Eu scurgeam cartofii, el rădea brânza peste ei cu un entuziasm suspect de mare (jumătate a ajuns pe farfurii, jumătate … pe podea).
- Uite, tati, ninge cu brânză!
Rock FM continua cu AC/DC, iar eu simțeam că mai avem o repriză de haos până la liniște. Am mâncat pe colțul mesei, printre râsete și firimituri, cu senzația că tocmai am încheiat o emisiune culinară în care nimeni n-a murit, dar toată lumea e lipicioasă.
La final, piticul s-a ridicat serios, cu o privire de MasterChef:
- Mâine gătim iar. Facem clătite! Sau ciorba! Sau … tort!
Eu am zâmbit, am privit tigaia fumegândă, am dat cu mopul peste urmele gloriei și-am înțeles: uneori, fericirea miroase a șnițel și detergent de podea.
Și da - nu ne-apucă des gătitul, dar când ne apuca … ese show. La tigaie. Cu tot cu efecte speciale.
