Manual pentru părinți obosiți, dar fericiți … sau cum să strângi amintiri de neuitat

Weekend.
Cuvântul ăla care, teoretic, înseamnă “odihnă”.
Practic, la noi, e doar o zi fără ședințe, dar cu mai multă logistică. E sâmbătă dimineață. Ceasul arată 7:02 - o oră rezonabilă doar pentru oameni fără copii.
Pentru ei, e târziu. Pentru noi, e … prea. Primul care intră în scenă: prâslea.
- Tatiii, te trezești?
- Nu.
- Ba daaaaa! Că am o idee!
That’s it …. Game Over. Am învățat că fraza asta nu aduce niciodată liniște.
În cel mai bun caz, aduce lipici, făină sau o șurubelniță lipsă. Până să deschid un ochi, apare și cel mare, cu vocea aia de adolescent care are deja planul B, C și D.
- Tata, avem ceva de făcut azi?
- Mergem în parc, cred.
- Aha... și dacă tot mergeți, nu puteți să mă lăsați și pe mine la mall? Sau măcar la un metrou?
Așa începe weekendul nostru: unul vrea parc, altul vrea libertate, iar eu vreau o cafea intravenos. Mă ridic din pat și ajung în bucătărie, unde o găsesc pe doamna casei.
Ea — deja trează, zen-ul ăla obosit dar frumos.
Eu — cu ochii încă lipiți de somn, ținând cana de cafea ca pe un obiect sacru. Apasă butonul espressorului, și în aer se ridică aburul sfânt al supraviețuirii.
Cafelele noastre au devenit un fel de ședință scurtă de criză: două priviri, o sorbitură și consensul tacit că ne vom descurca. Cumva. Primul task: micul dejun.
De data asta, omletă.
Simplu, în teorie.
În practică — două tigăi, trei opinii despre cum se bat ouăle, o pisică pe blat și alta care investighează punga de brânză. Totul într-un haos organizat, condimentat cu replici clasice:
- Nu atinge tigaia!
- Tati, pot să sparg eu ouăle?
- Da, dar fără să spargi și restul bucătăriei.
- Miau. După ceva fum (prea mult fum), râsete și o brumă de nervi, apare prima omletă decentă.
Cel mic o revendică instant:
- E a mea!
- De ce?
- Că e prima. Și prima e importantă.
Am vrut să-l contrazic, dar mi-am amintit că și eu mă simt la fel dimineața cu prima cafea. Urmează ieșirea “relaxantă” în parc … așa si ce daca e frig afara. 
În teorie, pentru aer curat.
În practică, pentru cardio gratuit. El fuge, eu după el.
Sotia intră instant în bula de socializare, alături de alte mame — schimburi de rețete, școli, și confesiuni despre somn și antitermice. 
Între timp, eu și ceilalți tați ne mișcăm într-o mişcare perfect browniană, fiecare cu un ochi pe “ai noștri”, cu mimica aia universală de om vigilent dar resemnat. Se mai aude din când în când un:
- L-ai văzut pe al tău?
- Cred că e al meu ăla care se cațără.
- Sau al meu … nu mai știu, au aceleași geci. După două ore de “relaxare”, ne întoarcem acasă.
Casa arată ca după un after-party la care au participat doar minori și pisici.
Resturi de mic dejun, jucării prin toate camerele și o pereche de șosete care n-au nicio explicație logică. Seara, liniște.
El adoarme singur, șocant, cu Hoppity, iepurașul de pluș, în brațe.
Eu mă uit la el, la ea, la cana mea de cafea goală și înțeleg că n-a fost chiar haos. A fost viață.
Cu tot cu oboseală, glume, ouă sparte și miros de omletă arsă. Dacă ar exista un manual pentru părinți obosiți, ar avea o singură frază pe copertă: “Odihna e un mit. Dar amintirile… alea nu obosesc niciodată.” ☕️