Manual de supraviețuire pentru ziua de luni
Există oameni care încep săptămâna fresh, cu energie, chef și planuri.
Eu nu sunt dintre ei. Eu, luni, doar revin la viață.
Dimineața începe cu ritualul sacru al cafelei.
Prima gură nu e despre gust, e despre speranță.
Laptopul se deschide, inboxul se deschide, și, odată cu ele, și o formă discretă de anxietate.
100+ e-mailuri, dintre care 98 n-ar fi trebuit trimise, 1 e important și 1 e de la HR, despre "building team spirit".
Perfect. Spiritul meu e deja construit pe un fundament solid de cofeină.
Primul call. Apoi al doilea.
Apoi acel moment când realizezi că vorbești singur, pentru că s-a blocat Teams-ul.
Între două "Ne auzi?" și "Ai microfonul pe mute", înțeleg că ziua de luni e, de fapt, un test de răbdare spirituală.
Pe la prânz, îmi fac loc printre e-mailuri și fug 40 de minute până la o cafenea.
Acolo mă întâlnesc cu un amic care vrea să-și facă o casă smart.
Îmi arată planurile pe tabletă - senzori, control vocal, lumină ambientală, tot.
Zâmbeam. Îmi plac casele smart, dar mai mult îmi plac oamenii care vor ca tehnologia să le facă viața mai simplă, nu mai complicată.
Îl ascult cum povestește despre confort, iar în minte îmi apare senzorul meu natural - copilul mic - care detectează instant când deschid frigiderul.
Ăla e cel mai avansat sistem de alertă din lume.
Revin la birou, mai termin un call, răspund automat la trei mesaje cu "Analizăm împreună cu echipa și revenim. Mulțumesc!" fără să mai citesc exact ce scria.
Undeva între al cincilea "reply all" și un bug care refuză să se rezolve, simt că mi se golește bateria.
Mai iau o cafea. A treia.
Cea pentru "menținerea aparenței de funcționalitate".
La 18:00 intru la seminarul de Creativitate de la facultate.
Îl încep din birou, dar pe la jumătate mă prinde ora și traficul, așa că îl continui din mașină, cu laptopul pe scaunul din dreapta și hotspot de pe telefon.
Profesoara vorbește despre curajul ideilor și despre cum nu există eșecuri, doar explorări.
Eu dau din cap și îmi fac un mental note pe care sper să nu-l uit până acasă.
Pe la 19:20 se termină. În teorie.
După seminar, ajung în Pipera la un client.
Trebuie să-i schimb un transformator la o bandă LED și să-i resincronizez controlerul.
Operațiune scurtă, două șuruburi, un restart și o mică victorie tehnică la final de zi.
Plec spre casă.
Pe drum, îmi amintesc de colegul de la facultate, ăla la care am montat video interfonul la poartă și căruia i-am promis că merg să-i leg și electro-iala.
Sunt doar două fire, e în drum, un mic ocol de 15-20 de minute.
Îl sun, zic "ajung imediat" - vorba care, la mine, are o precizie de plus-minus jumătate de oră.
Seara, ajung acasă.
Încă port vocea de birou, tonul de call și expresia de om care a văzut prea multe PDF-uri.
Dar casa mă resetează instant.
Cel mare mă așteaptă cu un caiet:
- Tata, mă ajuți la fizică? Ce e inerția?
- E atunci când încerci să te ridici de pe canapea și nu poți. Uite, demonstrație practică.
Cel mic vine imediat după, cu zâmbetul ăla de negociator înnăscut:
- Tati, facem gogoși?
- Acum?
- Da! Că e seară de gogoși! Așa am zis eu.
Și cât timp el amestecă făina, ea intră în bucătărie, calmă dar hotărâtă:
- Trebuie să vorbim despre ce avem de făcut până vineri.
Simt cum toată energia rămasă mă părăsește elegant, ca aburul de la cafeaua de dimineață.
Pe fundal, uleiul sfârâie, copilul întreabă de ce nu zboară gogoșile, iar eu încerc să par prezent în toate conversațiile.
La final, când toți sunt liniștiți - cel mare cu tema, cel mic cu burta plină, ea cu lista făcută - eu stau cu cana de apă (că la ora aia cafeaua ar fi sinucidere) și zâmbesc.
Pentru că, deși a fost o zi absurdă, a fost viață.
Plină de sunete, oameni, haos și un echilibru fragil între e-mailuri și gogoși.
Adevărul e simplu:
Nu ai nevoie de o casă smart. Ai nevoie de o casă vie. 
