Jack … sau felinarul care n-a stins niciodată noaptea

Se apropie Halloweenul.

Și, cum mie mi-au plăcut mereu poveștile din spatele simbolurilor - mai ales alea care combină puțin umor cu ceva morală și ceva “nu știu dacă să râd sau să mă gândesc" - m-am gândit să o povestesc și eu pe cea cu irlandezul Stingy Jack si dovleacul lui.

Că, na, sharing is caring , și cine știe... poate mai place cuiva.

Toate poveștile bune încep pe un drum. Și, evident, și asta.

Era o seară rece, din aia în care și norii par supărați pe viață. Vânt tăios, ploaie măruntă și un irlandez pe drum, pe nume Stingy Jack. Nu era nici sfânt, nici poet. Era mai degrabă genul care își găsea inspirația în halba de bere - un bețiv cu șarm, un trișor simpatic și, după unii, cel mai isteț om care n-a făcut nimic util cu mintea lui.

Povestea spune că Diavolul, plictisit prin iad de atâta căință și rugăciune, a auzit de isprăvile lui Jack. "Ăsta ar fi un suflet interesant de luat", și-a zis. Așa că s-a decis să-l întâlnească.

Numai că Diavolul, cum știm, nu ratează ocazia unui mic spectacol. Nu s-a dus așa, simplu, în flăcări, coarne și confeti. S-a transformat într-un cadavru aruncat pe marginea drumului - pentru că, evident, știa că Jack, curios din fire, n-avea cum să reziste tentației de a-l buzunării.

Și n-a rezistat.

Jack s-a apropiat, a dat cu piciorul, s-a uitat în stânga și-n dreapta, a văzut buzunare și - hop! - a început operațiunea. Doar că fix când a băgat mâna în buzunar, "mortul" s-a ridicat brusc și, într-o clipă, s-a transformat în Mefisto cel adevărat.

- Ți-am venit după suflet, Jack, a zis Diavolul, cu zâmbetul ăla de manager al Iadului.

Dar Jack, calm, fără să clipească, i-a răspuns:

- Hai, Satano, nu bem și noi o bere înainte?

Că doar nu se cade să pleci cu dracu’ pe stomacul gol.

Diavolul, curios, a acceptat.

Au băut una, poate două, și când a venit momentul să plătească, Jack și-a adus aminte că n-are bani.

- Uite o idee, zice el. Fă-te o monedă, plătim, și apoi mergem unde vrei tu.

Diavolul, convins că n-are ce pierde, s-a transformat într-o monedă strălucitoare.

Numai că Jack, băiat practic, a băgat moneda în buzunar, unde - ce să vezi - ținea un crucifix de argint.

Rezultatul? Beelzebud, blocat. Jack, zâmbind ca unul care tocmai a găsit scurtătura spre imortalitate.

- Hai, Satano, că știu că n-ai vreme de glume, dar nici eu n-am chef de Iad azi. Promite-mi că nu te atingi de mine si sufletul meu zece ani și te scot imediat.

Și Diavolul, jurând … și injurând, a fost nevoit să accepte.

Trece timpul. Zece ani. Fix zece. Că Diavolul, dacă nu altceva, măcar e punctual.

Jack mergea din nou pe drum, tot la fel de irlandez, tot cu halba în gând. Dintr-o dată, hop - cine apare? Diavolul. Cu răbdarea consumată și lista de datornici în mână.

- Gata, Jack, timpul tău a venit.

- Bine, bine, zice Jack, dar măcar lasă-mă să mănânc ceva sănătos înainte.

- Uite, un măr.

Și arată spre un copac.

- Tu ești mai sprinten, suie-te tu și adu-mi unul.

Naiv sau doar prea sigur pe el, Diavolul s-a urcat.

Și, cum s-a ridicat puțin, Jack a scos briceagul și a sculptat o cruce mare pe trunchi.

Alt blocaj. Altă victorie.

Diavolul - blocat în pom, probabil regretând toate deciziile luate de la creația lumii încoace.

- De data asta, jură-mi pe coarnele tale că nu o să te atingi niciodată de sufletul meu, zice Jack.

Și Diavolul, obosit de ingeniozitatea muritorului, a jurat. Cu tot cu coarne.

Anii au trecut și, evident, Stingy Jack a murit. Că oricât de isteț ai fi, cu moartea nu te joci la nesfârșit.

Ajunge la poarta Raiului. Sfântul Petru, serios ca un contabil, răsfoiește registrul și zice:

- Jack, cu profilul tău, tu aici n-ai loc.

Poarta, închisă.

Așa că Jack s-a dus mai departe, spre Iad.

Și, ce să vezi, la poartă îl aștepta Diavolul. Cu zâmbet mare și memorie bună.

- Dar, vai, Jack... am promis, pe coarnele mele, tu aici nu intri nici într-o eternitate.

Și, într-un moment de ironie cosmică, l-a trimis înapoi. Pe drumuri.

Jack, disperat, a zis:

- Măcar o lumină, că e întuneric rău.

Diavolul, politicos ca niciodată, i-a aruncat un tăciune din focurile iadului.

Jack l-a prins, a scobit un nap și a pus jarul înăuntru.

Și așa a început să hoinărească. Un suflet între lumi, cu un nap găurit și o lumină furată din iad.

Se spune că de atunci Jack rătăcește fără odihnă, cu felinarul lui tremurător. Că-n serile reci de toamnă, dacă vezi o flacără mică dansând pe drum, e el - căutând un loc unde să-l primească cineva.

Irlandezii, să nu se trezească cu Jack pe la uși, au început să scobească și ei napi. Au pus lumânări în ei și i-au lăsat la geamuri, ca să sperie spiritele.

Când obiceiul a ajuns în America, napul a fost înlocuit cu dovleacul - mai mare, mai rotund, mai fotogenic.

Așa s-a născut Jack-o’-Lantern, dovleacul cu zâmbetul ăla ciudat, între frică și glumă.

Dar, dacă dai stratul de sărbătoare la o parte, legenda lui Jack e un avertisment.

Poți păcăli dracul o vreme, dar nu scapi de umbra ta.

Până la urmă, fiecare dintre noi poartă un nap - mic, sfidător, cu o scânteie în el, care ne ține vii pe drumul dintre lumină și întuneric.

Unii zic că în noaptea de Halloween, când vântul suflă rece și flacăra tremură, Jack mai trece pe drumuri pustii.

Alții zic că nu-i el, ci doar curentul.

Dar dacă vezi o lumină care se aprinde și se stinge fără motiv, nu te panica. Poate doar Jack îți amintește că, oricât ar fi de întuneric, un pic de lumină furată din haos te ține om.