IKEA – "întoarcerea" (sau cum am plecat după un HUB Smart și ne-am întors cu un dulap)

Când copilul e plecat la „bunii” pentru o săptămână. O săptămână de relaxare absolută. A lui, nu a bunicilor. Pentru noi? Libertatea de a ne minți singuri că „mergem doar după un HUB smart pentru Home Assistant”.

Planul suna simplu: intrăm, luăm cutiuța magică ce face legătura între LED-urile IKEA și nebunia deja existentă din casă și ieșim. Cinci minute. Maxim zece, dacă prindeam coadă la casă.

Dar la IKEA, timpul e relativ. Te pierzi printre rafturi și, fără să-ți dai seama, începi să iei „prostioare de 19,99 lei” ca și cum ai face acțiuni caritabile pentru bugetul scandinav. Organizatoare, cutii, chestii mici care, la final, te fac să te întrebi dacă nu cumva ți-ai donat concediul la casierie.

- Dar ăsta nu era planul!

- Știu, dar cât rău poate să facă o cutie în plus?

Ne învârteam printre rafturi și, aproape de ieșire, la mine a apărut scânteia:

- Hai să trecem și pe la „Așa cum sunt”.

Dacă nu știți, „Așa cum sunt” e camera aia unde mobila cu colțuri ciobite și colecțiile de acum 3 sezoane se uită la tine cu ochi de cățel părăsit. Locul în care IKEA îți șoptește: „ia-mă, sunt mai ieftin și aproape ca nou”.

Și, cumva, printre rafturi, el ne-a găsit. Dulapul.

Nu era în plan. Nici pe listă. Nici măcar în discuțiile ipotetice. Dar părea să strige: „camera copilului are nevoie de mine”. Și când dulapul îți face cu ochiul, ce faci? Îl iei, evident.

- Stai puțin, nu venisem după HUB?

- Ba da. Dar acum mergem acasă și cu juma' de dulap.

- Tu... nu fii nebună, că nu ne trebuie!

- E la super preț!

- Ăsta ar trebui să se lege de un corp de colț… noi n-avem corp de colț. Și trebuie să-l facem bucăți, că n-are loc în mașină așa. Și n-avem nici coș…

Am luat loc pe o canapea, că știam că urmează să ne „negociem”.

Fix atunci apare un băiat IKEA, care-mi taie elanul argumentelor:

- Dacă vreți, vi-l aducem din spate în cutiile originale.

- Perfect, zice ea.

- Mi-nu-nat, am zis eu.

Am ieșit din magazin cu HUB-ul mic și inocent, motivul pentru care ne urnisem de acasă, și cu dulapul care ocupa jumătate de mașină și mult din buget.

Presurile galbene de baie? De data asta nu am uitat, ne-am amintit perfect. Dar universul are simțul umorului: nu mai aveau galbene. Conspirație, clar. Cineva acolo sus vrea să facem baie fără covorașe galbene.

Acum dulapul stă frumos montat în camera copilului. Și aici trebuie să recunosc: meritul nu e al meu. Madam' Barbu a zis că vrea să-și etaleze calitățile de „handy man” și l-a montat singură, si mi-a spus ca a terminat cu mândriea tipică persoanelor care tocmai au câștigat o medalie olimpică la montat mobilier suedez.

Ne uităm la el și ne "bucurăm", pentru că știm ce urmează: când „diavolul tazmanian” se întoarce din mini-vacanța lui de relaxare (a lui, nu a bunicilor), va avea grijă să-l umple. Sperăm doar că o să fie cu jucării. Și nu cu ambalaje de dulciuri ascunse strategic… cum s-au mai găsit .