IKEA în familie sau ea cu ciocanul, eu cu … glumele

Toată nebunia a început acum vreo lună, când ea, jumătatea mea mai… vizionară, a decis că bucătăria noastră suferă de o lipsă gravă: prea puține dulapuri în care să “înghesuim” lucruri. Eu aș fi zis că nu mai avem loc nici de aer, dar cum în cuplu câștigă mereu cel care pronunță mai hotărât cuvântul “trebuie”…

Așa că, duminică dimineață, am încărcat familia în mașină și am pornit glonț spre IKEA. Planul de atac era clar: copilul mic la locul de joacă “Smarald”, “Småland”, sau cum s-o cheamă. Șoc și groază: chiar a vrut să intre acolo. Weird child chase averted. Pentru că altfel ne vedeam fugărindu-l prin tot magazinul, cu opriri strategice pe fiecare pat și canapea.

În magazin, am fost incredibil de eficienți pentru niște oameni care de obicei rătăcesc la lumânări parfumate. Am mers direct la secțiunea de dulapuri, unde un băiat de treabă, dar cu netul pe PC mai lent decât dial-up-ul anilor ’90, ne-a făcut lista de necesar. La cât se chinuia, am fost la un pas să-i fac hotspot de pe telefon, ca să nu prindă rădăcini în jurul nostru clienții IKEA. Am plătit, ea a ridicat pachetele (da, știu, o imagine memorabilă), iar eu am fugit să recuperez copilul, care nu voia să iasă din acvariuluman plin de mulți copii pe sistem „turbo”.

Acasă, a început partea “frumoasă”: montajul. Nu am nicio problemă cu IKEA, ba chiar m-a făcut mama mini-tehnicus și viața m-a antrenat în arta mobilăriei suedeze prefabricate. Totuși, am aflat din nou un adevăr universal: oricât de clar ar fi desenul cu stickman-ul, placajul de pe spate NU se pune niciodată la fel. Și da, inevitabil, câteva dintre degetele mele s-au întâlnit violent cu ENHET, în încercarea soției de a-mi „optimiza” poziționarea pieselor. IKEA nu vinde plasturi în pachet, dar ar putea.

La un moment dat, în timp ce bătea cuiele cu satisfacție, m-a întrebat:

— Ai mai cunoscut tu vreo femeie care să bată cuie așa?

— Nu, am zis eu. Dar, sincer, nici n-am auzit pe vreuna să-și dorească asta … nailed-it, cum zic suedezii.

Apogeul zilei? Montarea ușilor. S-au aliniat perfect din prima. Senzația a fost că am câștigat finala de Wimbledon, doar că în loc de trofeu aveam un dulap ENHET și o coloană sonoră compusă din suspinele mele cu degete amorțite. Dacă nu se aliniau, urma o oră de chin, șurubăreală intensă și cu siguranță ceva “rugăciuni” în toate limbile scandinave cunoscute, de la norvegiană la elfă.

Le-am pus pe perete, le-am tras și banda LED (că la noi lumina în bucătărie e tratată ca resursă strategică) și am tras aer în piept ca după maraton.

Reacția copilului, după tot chinul nostru?

— Mmmm… îmi plac dulapurile astea noi.

Atât. Zero entuziasm, zero aplauze. Încă mă întreb ce planuri are cu ele. Presimt că urmează să găsim ambalaje de dulciuri ascunse strategic în spatele lucrurilor.

Finalul zilei: dulapurile nu doar că sunt montate, dar sunt deja umplute pe jumătate. Copilul doarme fericit că și-a descoperit viitoarea ascunzătoare, eu dorm liniștit, cu sentimentul de victorie, ea doarme liniștită că mai avem spațiu de “umplut”.

Până când, ca o revelație duminicală, m-a lovit gândul:

Nu trebuia, totuși, să luăm și niște covorașe galbene pentru baie?