Generația de plângăcioși

Nu știu exact când s-a întâmplat, dar la un moment dat lumea a trecut de la “hai că rezolvăm” la “nu mai pot, am anxietate”.
Și nu zic asta cu răutate. Zic doar că azi, dacă ridici tonul, cineva face o criză de identitate. Dacă spui “nu-i mare lucru”, te acuză că invalidezi emoțional si intra brusc in “burnout emotional”.

Pe scurt, trăim într-un episod lung de terapie colectivă, difuzat zilnic pe internet.
Noi am crescut cu “taci și fă” – generația care știa că nu vine nimeni să-ți rezolve viața.

Acum, totul e despre “self-care”, “boundaries”, “burnout”.
Toată lumea e obosită, dar nimeni n-a ridicat nimic greu.
Și nu pot să nu mă întreb: e o lume mai conștientă sau doar mai dramatică?

Am văzut zilele trecute un tânăr pe TikTok care se plângea că e epuizat de la “creat conținut”.
Două clipuri pe zi, patru ore de somn, și un speech despre “toxic hustle culture”.

Mi-am amintit cum, la 20 de ani, trăgeam cabluri prin căminele din regie, mergeam la facultate și încă aveam energie să ies la bere.
Da, știu, “alt context”.
Dar și altă fibră.
Pe atunci nu existau “coping mechanisms”. Era doar “mâine la 8, din nou”.

Dar partea cea mai amuzantă e că nici noi, “ăia tari”, nu suntem chiar sfinți.
Ne dăm mari că suntem rezistenți, dar o notificare bancară greșită și ne scade tensiunea.

Suntem generația care se laudă că a crescut fără internet, dar nu poate trăi fără Wi-Fi.
Noi nu ne plângem online, doar în gând, la cafea, înjurând sistemul în tăcere.
Adică tot o formă de terapie, doar mai vintage.

Cred că toată lumea plânge, doar că fiecare are alt decor.
Ei, pe story.
Noi, pe balcon.

Ei spun “nu mă simt apreciat”.
Noi spunem “asta e viața”.
Dar sensul e același: toți vrem să fim văzuți, doar folosim alt limbaj.

Uneori, când aud “nu mai pot”, îmi vine să întreb: “de ce, că n-ai început?”.
Dar mă opresc. Poate că asta e greșeala noastră - că vrem ca toată lumea să funcționeze pe același sistem de rezistență.

Ei nu mai fug de disconfort, îl discută.
Noi, in cele mai dese cazuri, îl bem.
Și e ciudat, dar fascinant.

Ei au terapie, meditație, retreat-uri în Bali.
Noi aveam vecini care băteau în țeavă.

Ei își “seteză intențiile pentru ziua de azi”.
Noi ne puneam cafeaua și speram să nu se strice ceva ( mașina de spălat sau aspiratorul).

Îmi dau seama că diferența nu e doar de vârstă, ci de intensitate.
Ei simt totul mai repede, mai public, mai colorat.
Noi am fost antrenați să nu simțim prea tare, că “nu e momentul”.

Ei au nevoie de validare.
Noi am avut nevoie de liniște.

Și undeva între “nu pot” și “lasă că merge”, probabil se află echilibrul.

Cel mic are aproape cinci ani.
Și da, îl aud din când în când cum oftează și spune: “Nu mai pot.”
Uneori râd, alteori mă sperii.
Pentru că știu că lumea în care va crește nu va mai avea timp să-l învețe răbdare, ci doar cum să o marketeze.
Dar apoi mă uit la el, cum se ridică după fiecare “nu mai pot”, și realizez că instinctul e acolo.

Numai că azi, instinctul vine cu titlu: “E ok să nu fii ok.”
Și poate e bine. Poate chiar e progres.
Noi am fost învățați să nu ne plângem, dar am acumulat destul ca să transmitem altora: “nu face ca mine”.

Ei se plâng prea repede, dar poate măcar o să învețe unde doare.
Noi reparăm. Ei vor să înțeleagă.
Și între reparație și înțelegere, e loc de evoluție.

Așa că poate “generația de plângăcioși” nu e chiar așa de pierdută.
Poate doar exersează o nouă formă de sinceritate.
Una care ne sperie pe noi, ăștia obișnuiți să tăcem și să mergem mai departe.

Dar într-o lume în care toți fugim de liniște, poate că un plâns onest e exact ce trebuie.
Și dacă îi văd că se plâng din orice, zâmbesc puțin.
Pentru că, dacă e să fiu sincer, și eu mă plâng în fiecare zi.
Doar că îmi zic “nu mai pot” în șoaptă.
Și-apoi îmi torn o cafea și merg mai departe.

Analogic.
Dar încă funcțional.