Generația care face burnout din/ca hobby

Am ajuns în punctul în care până și relaxarea a devenit un proiect.
O ședință planificată în calendar, cu task-uri, milestone-uri și, eventual, o prezentare la final:
Cum am meditat eficient 15 minute fără să deschid Instagram-ul.

Generația noastră are un talent rar: știm să transformăm orice bucurie în presiune.

Un prieten și-a luat aparat foto "ca să se relaxeze". După două luni, avea canal de YouTube, program editorial, colaborări și stresul de a posta constant.

Altul s-a apucat de restaurat și construit chitare custom.
La început, era doar pasiune, lemn, sunet și liniște.
După câteva luni, avea magazin online, atelier de lutier și grija comenzilor întârziate.

Un coleg mergea la sală doar "pentru tonus". Azi are smartwatch, aplicație de monitorizare și anxietate dacă nu bifează zilnic pașii recomandați.

Și nu e vina nimănui. Așa am fost antrenați: să fim performanți și când ne odihnim.

Să zicem că vrei doar să citești.
În loc să te pierzi într-o carte, ajungi să-ți faci listă pe Goodreads, să calculezi câte pagini ai pe zi și să simți vinovăție dacă te prinde Netflix-ul.
"Ai citit doar 60% din obiectivul tău anual."
Mulțumesc, aplicație. Acum am nevoie de o altă carte – despre cum să scap de stresul de a citi.

Sau să luăm exemplul banal al gătitului.
Pe vremuri, făceai o omletă. Azi, e content de brunch.
Un prieten mi-a zis serios: "Nu mai gătesc fără să filmez, că pierd engagementul."
Mă uitam la el cum întinde avocado pe pâine cu precizia unui chirurg.
O fi delicios, dar când relaxarea cere ring light, ceva s-a stricat în softul colectiv.

Totul trebuie optimizat, cronometat, "cu sens".
Nu mai poți să faci jogging fără să-ți spună o aplicație cât valorează alergarea ta în calorii.
Nu mai poți să faci o poză fără să te gândești la algoritmul care o va distribui.
Și nu mai poți să te plictisești fără să te simți vinovat că nu "investești în tine".

Generația noastră e, poate, cea mai obosită generație care a avut vreodată acces la atâtea moduri de relaxare.

Nu de mult, la facultate, un coleg mi-a zis cu o sinceritate dezarmantă:
- Eu sunt în burnout sentimental.
L-am privit ca pe o glumă, dar omul era serios.
- Adică?
- Simt că nu mai pot să iubesc fără să obosesc.
Am râs, dar ceva în mine a făcut clic.
Poate că are dreptate. Poate că am ajuns să aplicăm aceeași presiune și pe emoții:
să iubim eficient, să ne vindecăm repede, să nu pierdem timpul cu pauze afective.

Poate de-asta invidiez copiii mei uneori.
Pentru ei, joaca e joacă.
Nu are KPI, nu are target, nu se monetizează.
Dacă fac un castel din LEGO, nu se gândesc la un reel cu timelapse.
Îl dărâmă și o iau de la capăt, fără stres.

E un lux, de fapt, pe care adulții l-au pierdut: libertatea de a face ceva fără scop.

Cred că, undeva pe drum, ne-am setat greșit.
Ne-am convins că trebuie să merităm pauza, că relaxarea vine doar după productivitate.
Dar uneori, tot ce ai nevoie e un minut de tăcere, o cafea băută lent și nimic altceva.
Fără sens ascuns. Fără performanță. Fără postare.

Poate că adevărata formă de progres e să înveți să te plictisești din nou.
Să stai. Să respiri.
Să nu faci nimic și să nu te simți prost pentru asta.

Pentru că, sincer, dacă și pauza devine muncă…
la un moment dat, o să ajungem să ne dăm burnout și din relaxare. 😅