Două generații sub același acoperiș

Viața cu doi copii e ca un podcast cu invitați din universuri diferite: unul tace strategic, celălalt vorbește nonstop.

Cel mare e adolescentul clasic – stă în cameră, căști pe urechi, privirea în gol și răspunsuri livrate în stil minimalist:
- Cum a fost la școală?
- Bine.
- Ce-ați făcut?
- Nimic.
- Ai mâncat ceva azi?
- Da.
Și gata. Conversația s-a încheiat. Poți să închizi și aplicația, că nu mai sunt update-uri azi.

Cel mic, în schimb, e total opusul. Vorbește. Nonstop. Cu o energie de comentator sportiv mexican pe Red Bull. Poate comenta și cum crește iarba.
- Tati, știi de ce dinozaurii au dispărut?
- Nu.
- Pentru că n-aveau Lego.
Și înainte să apuc să respir, vine următorul subiect.
- Tati, tu ești mare?
- Da.
- Și totuși o asculți pe mami?
- Uneori.
- Atunci de ce sunteți împreună?

Doamna Barbu, din bucătărie:
- Vreau să aud și eu răspunsul la asta!

Cel mare ridică o sprânceană, gen „nu te băga, frate, e o capcană”.

Eu - blocat între generații.

Când reușesc să îi am pe amândoi în aceeași cameră, pare că e glitch în Matrix.
Unul nu zice nimic, celălalt vorbește și pentru el. Practic, am podcast complet: un invitat mut și unul care vorbește și la pauze.

Cel mic îl întreabă:
- De ce nu zici nimic?
- N-am chef.
- Aha. Și când o să ai chef?
- Când o să taci tu.
Spoiler: n-o să se întâmple niciodată.

Dar adevărul e că în haosul ăsta există un echilibru perfect.
Cel mare mă învață răbdare prin tăcere in timp ce, cel mic mă învață răbdare prin… lipsa ei.

Și, undeva între „nimic” și „tatiiii”, se întâmplă viața noastră.

O combinație perfectă între liniște, zgomot, și iubire în stereo. ❤️