Dimineța … (sau când cafeaua e singura constantă din viață)

Există o vorbă care spune că diminețile definesc omul.
Dacă e adevărat, atunci eu sunt o combinație de motor diesel care pornește greu, barista amator și gardian la circu’ Globus în același timp.

De cele mai multe ori, ziua mea începe înainte de a se termina cu adevărat cea precedentă - dacă nu cumva mă prinde dimineața “țăcănind taste” la laptop. Primul care se trezește e cel mare. Pentru el, pregătirea pentru liceu e un proces complex, aproape ritualic: un amestec de styling de păr, alegere de outfit, verificare telefonică și, evident, cel puțin o oră și jumătate de sincronizare cu propriul ego adolescentin. Când mă gândesc că eu mă trezeam cu o jumătate de oră înainte de începerea orelor și tot ajungeam la timp, încep să cred că diferența dintre generații e de exact o oră și un tub de fixativ.

După el, se trezește doamna casei. Cu o mișcare calculată, apasă butonul de power al espressorului - o acțiune care, la noi, e echivalentă cu deschiderea unei dimensiuni paralele. De acolo, aburul de cafea se ridică în aer ca o promisiune de civilizație.

Apoi vin eu. Exact ca Mitsubishi-ul meu diesel, iarna - pornesc greu, dar când o fac, să te ții ... că stau cu o vitezăăăă. Mă mișc lent, apăs pe butoane greșite, mă uit în gol. E momentul în care oricine mă vede știe ca singurul lucru pe care aș putea să îl spun despre mine ar fi: “Lăsați-mă oleacă, că încă nu mi s-a încărcat personajul în cap!”

Ultimul care face ochi e prâslea, micul diavol tazmanian. La el, diminețile vin cu 101 negocieri.“Mai stau cinci minute în pat”, “Mai stau cinci minute la desene”, “Mă îmbrac singur”, “Ba nu vreau bluza asta, vreau tricoul cu Sonic. Sau pe ăla cu dinozauri de la buni. Sau pe ăla galben.” E fix ca un festival de modă între Jurassic Park și Sega, cu soundtrack de râsete și proteste.

Și, când în sfârșit reușește să aleagă cu ce o să se îmbrace, are o nouă idee: “Tati, hai să alergăm prin casă!” - gol pușcă, evident, pentru că unele dimineți la noi seamănă suspect de mult cu un Woodstock în varianta mini.

Eu încerc în tot timpul ăsta să beau cafeaua. Espresso sau americano, depinde cât de mult vreau să pară că trăiesc. O beau neagră sau cu o zaharină (cică zahărul „face rău la inimă” – eu zic că lipsa cafelei poate duce la infarct). Când reușesc să beau prima gură, simt cum creierul își face update și se aprinde pâlpâind LED-ul de “funcțional”.

Când nu apuc? Catastrofă. Devine totul o versiune live a „Smokey the Bear” - irascibil, necoordonat, iritat până și de cum bate lumina pe pereți.Fără cafea, nu gândesc logic. Cu cafea, gândesc ironic. E un progres, vreau să cred eu.

În jurul meu, haosul are ritmul lui: cel mare își aranjează freza de parcă urmează o ședință foto, cel mic bate din picior la ușa de la baie: „Am și eu treabă de făcut!”, iar doamna Barbu - uneori zen, alteori pe fast-forward - dă tonul dimineții.

La final, când în sfârșit termin cana de cafea, simt că planeta e din nou pe orbită. Copilul mic se îmbracă într-un final, cel mare pleacă, soția începe treburile ei și eu mai rămân cinci minute pe canapeaua colțarului din bucătărie, privind cana goală, ca un veteran de front.

Nu știu cum e la voi, dar la mine, după cafea, până și routerul parcă merge mai bine.