Despre ea … sau cum să faci două zile de sărbătoare să pară normale

E plin internetul de trenduri cu 6 și 7 — șase-șapte, six-seven, whatever. Hashtag-uri, reels, glumițe, meme-uri.

Dar vă zic eu cine a inventat combinația: Doamna Barbu. Născută pe 6 ianuarie. Sărbătorită și pe 7. Când toți încă încercăm să ne trezim din sărbători și să ne găsim șosetele, ea e deja în plin maraton festiv, cu decor, tort, planificare, păstrat aparențele și organizat haosul.

Evident că face totul fără să pară greu. Așa e ea. Un soi de task manager uman, care zâmbește în timp ce bifează lucruri pe o listă pe care nici măcar n-o scrie (doar pe aia de cumpărături o primesc, scrisă frumos – mă întreb de ce doar pe aia). O ține în cap. Într-un cap în care locuim toți — eu, copiii, uneori și pisicile, când sunt speriate. Și în care nimeni nu plătește chirie, dar toți avem pretenții.

Într-o zi normală, e mama la copii — vorba cântecului. Profesor suplinitor. Doctor cu licență în pupici — căci, dacă nu știați, pupiciurile vindecă instant. Psiholog de serviciu. Tehnician IT de urgență: „ai încercat să-l închizi și să-l pornești din nou, mami?”. Uneori, e și detectiv: „cine-a mâncat biscuiții ăia?” — și te prinde. După firimituri și privire.

Ține casa, ține programul, ține nervii în frâu. Uneori pe ai noștri. Uneori pe ai ei. În același timp. Și totul pare natural, fără spectacol. Dacă ar exista o medalie pentru multitasking silențios, ar avea deja colecție.

Și dacă, din întâmplare, ai impresia că ai avut o idee bună, te lasă să o crezi. Cu blândețea unui om care a văzut deja filmul până la capăt și știe cum se termină. Dar nu-ți zice. Îți dă impresia că tu ai fost deștept.

Pentru mine, ea e Alinuș. Doamna Barbu. Jumătatea mea mai bună. Partenerul de viață, partenerul de firmă și partenerul de „hai că ne descurcăm noi cumva și de data asta”. Mi-a trebuit belea — ce să fac. Împărțim tot: bucurii, griji și, din când în când, și câte-o amendă de la ANAF, dacă e cazul.

La noi, „e de toate” mereu. Haos, joacă, muncă, planuri, copii, pungi de cumpărături, carioci și glume proaste. Uneori, o cafea pe fugă. Alteori, nicio cafea și doar promisiunea unei duminici liniștite. Și între toate astea, e ea. Centrul de comandă. Calmul din mijlocul vârtejului.

Nu-și face reclamă, nu cere aplauze. Dar dacă n-ar fi ea, toată povestea noastră s-ar împrăștia pe jos ca un set de LEGO căzut de pe raft.

Și dacă ar fi să aleg o singură propoziție care să spună tot, ar fi asta:

Doamna Barbu nu e motivul pentru care merg bine lucrurile — e motivul pentru care, uneori, încă merg.

P.S.

Am întrebat-o ce vrea de ziua ei. A zis: „nimic, doar să nu mă întrebe nimeni unde e tricoul X sau Y.”

Am râs. Dar am și pus rufele la spălat. Nu știi niciodată.