Buchetul - sau romantism și foame prin Obor
Sâmbătă dimineață, într-o mișcare pe cât de calculată, pe atât de norocoasă, am ajuns doar noi doi la piață. Copilul mare rupea internetul în două într-un RAID de Counter Strike (încă nu m-am lămurit cu ce faction joacă și dacă are clan sau doar atitudine), iar cel mic era plecat cu „bunii” la locul de joacă. Deci libertate curată. Am luat SUV-ul ăla nebun, ăla cu nume de router, și ne-am dus glonț la Obor, că doar ne respectăm.
Eu eram flămând de-mi cânta stomacul marșuri, iar ea era pe vibe sentimental. Printre tarabe, cu ochii umeziți de tot ce înseamnă „piață” — țărani cu palme ca scoarța, băbuțe ce vindeau din găleți albastre — a rostit fraza care avea să-mi dea bătăi de cap:
— Vreau și eu un buchet … de ceva.
Acum, context: la noi acasă până și irigatul jardinierelor e automatizat (mulțumesc, Home Assistant, că mi-ai înlocuit păcatul leneviei cu virtutea tehnologiei). Florile? Nu ne plac în mod special. Nici mie, nici ei. Sunt frumoase două zile, apoi devin proiect de mentenanță cu final compostabil. Și totuși, sentimentul a lovit-o fix în… stern.
Am trecut pe lângă taraba cu plăcintă cu brânză — eu salivând regulamentar, ea prefăcându-se că nu observă tragedia stomacului meu — și atunci l-am văzut. Buchetul.
În drum spre hala de carne, pe o tarabă lăturalnică, între două stive de ceapă care promiteau lacrimi garantate și niște sfeclă cu fața mea de luni dimineață, stătea usturoiul. Perfect. Strâns în căpățâni rotunde, alb ca un doctor în halat, legat cu o sfoară atât de simplă încât ar fi putut ține loc de inel de logodnă dacă eram minimalism hard-core. Nu a trebuit să inventez nimic — era deja legat, așteptându-ne.
Mi-a lovit inspirația (și foamea) din lateral. Am făcut semn vânzătoarei:
— Îmi dați și mie un buchet?
— De care? întreabă femeia, convinsă că glumesc sau că m-a bătut soarele-n cap prea tare.
— De usturoi, zic.
— Pentru doamna?
— Pentru noi.
Am pus mâna pe el și i l-am întins soției cu o solemnitate … comică:
— Ia tu… ți-am luat să ai buchetul tău.
Ea a râs. Genul acela de râs care-ți pune baterii noi în coloană. Apoi i-au dat lacrimile (de emoție, dar și puțin… de la vapori).
— E… perfect.
— Normal că e perfect, am zis eu cu stomacul aplaudând. Și e și util.
Și brusc s-au aliniat stelele: romantismul nu e despre laleaua olandeză cu pedigree, ci despre o idee care ține de foame, alungă vampiri, recuperează bunici și face și imunitatea să se ridice în picioare. Am plătit 18 lei. Sincer, a fost prima dată când un buchet, de ceva, mi s-a părut ieftin și, totodată, corect.
Pe drum, a ținut în mână buchetul de parcă ar fi fost un trofeu. Lumea se uita și zâmbea. Un domn a și comentat: „Asta da, dragă, floare de familie.”
Am adormit târziu, sătui, ușor usturoiați și complet liniștiți. În grădină, sistemul automat uda jardinierele ca un majordom discret. În casă, eu și ea, cu aceeași respirație — nu poetic, ci armonizat —, dovadă că există buchete care țin și cu stomacul, și cu căsnicia.
Și știu că povestea nu o să se încheie aici, pentru că într-o zi, mă aștept să găsesc lipit pe frigider, cu magnetul de la clinica dentară, un bilet mic, scris ferm: „A se repeta buchetul.”
