Avionul cu inimioare ... sau despre prima iubire și motoare care au nevoie de cafea

Dimineața mea a început ca toate diminețile mele: greu. Cu zgomote interne ciudate, cu un creier care pornește lent și cu ultima gură de cafea băută strict funcțional, nu de plăcere. Eu sunt genul ăla de om care nu se trezește, ci se dezmorțește. Diesel. Mi s-a spus la un moment dat că există o melodie cu „am creieru’ TDI cu motor de 6000”. Nu știu melodia, dar știu omul. Eu sunt.

Îmi beam cafeaua și mă pregăteam psihic pentru traseul clasic: îmbrăcat, copil, grădi, viață. Trec prin hol și-l văd pe el. Diavolul mic. Așezat frumos la masa din sufragerie, cu setul de 100 de carioci desfăcute și aranjate aproape militar. Capul plecat, concentrarea maximă. Nicio vorbă. Nimic.

Când un copil e prea liniștit, e deja târziu.

N-am întrebat nimic. Am presupus că fie se joacă, fie plănuiește ceva ce nu trebuie întrerupt. Poate a apărut o formă nouă de Jenga, varianta cromatică, cu carioci în loc de blocuri de lemn - dacă cade roșu peste verde pierzi. Habar n-am. M-am dus să mă îmbrac și apoi să ies afară, să pornesc tractorul. Mașina familiei, celălalt motor. Pentru că, evident, copilul nu poate fi expus la șocuri termice și trebuie transportat într-un mediu familiar ca temperatura.

Când m-am întors din cameră, scena evoluase. Lângă el, era doamna Barbu - mama la copchil, care îl ajuta să împăturească o coală de hârtie. Cariocile încă erau acolo, dar acum aveau sens. Se desena intens. Mult roșu, galben, roz. Inimioare. O cantitate suspect de mare de inimioare. Am observat, dar n-am procesat. Creierul meu era încă în faza de warm-up.

Am ieșit afară, am pornit tractorul să se dezmorțească, apoi m-am întors în casă pentru... evident... încă o gură de cafea. Atunci am văzut produsul finit. Coala nu mai era coală. Era avion. Avion de hârtie. Plin de inimioare. Genul de avion care nu transportă pasageri, ci sentimente.

M-am uitat la el și, în capul meu, a apărut instant viitoarea noastră companie aeriană: HeartAir. Cu sloganul: „Cu noi te ia inima.” Low-cost, dar sincer. Dacă există avioane pe care scrie Virgin pe coadă, putem trăi și cu asta. Am mai băut o gură de cafea și am decis că e suficientă realitate pentru o dimineață.

Momentul plecării. Copilul a îndesat avionul în rucsăcel. Și zic rucsăcel pentru că mie nu mi-ar încăpea telefonul, portofelul si cheile în el, dar lui îi încape tot ce are nevoie pentru toată ziua: o jucărie mică, haine de schimb, sticla cu apă și, aparent, un mesaj important.

Ne-am urcat în mașină și am plecat. Eu cu gândurile mele, el pe bancheta din spate, uitându-se pe geam ca un om mic care contemplă lucruri mari. După câteva minute de liniște, când începusem să cred că universul mă lasă în pace, aud din spate, serios, fără introducere:

– Tati... eu sunt îndrăgostit.

Mi-am strâns toate resursele interne să nu râd. Am respirat adânc. Am tras pe dreapta emoțional, nu fizic. Am tras și aer in piept, și am intrebat:

– De cine, Răduc?

– De Sia!

– Sia de la grădi?

– Da. Îi duc avionul pe care l-am făcut cu mami.

Ok. Gata. Asta e. Nu ironizăm. Nu relativizăm. Nu stricăm momentul. Sentimentul e pur. Neprocesat. Fără traume, fără bagaj emoțional. E prima dragoste, la scară mică, dar cu intensitate maximă.

Totuși, datoria părintească cerea clarificări.

– Și ce-ți place la Sia, pitic?

Răspunsul a venit instant, fără pauză, fără dubii, fără loc de negociere:

– Părul. Și ciorapii.

Atât. Clar. Simplu.

În momentul ăla am realizat că băiatul meu a înțeles viața mai repede decât mine. Dragostea nu e complicată. Nu e despre discursuri. E despre detalii. Despre păr. Despre ciorapi. Despre un avion de hârtie făcut dimineața, care trebuie să ajungă întreg la destinație.

Am ajuns la grădi. L-am ajutat să coboare din masină. Rucsăcelul pe umăr, avionul la loc sigur. A intrat fără să se uite înapoi. Misiune clară. Eu am mai rămas puțin în mașină, cu motorul pornit, privind în gol.

Mi-am dat seama că, în dimineața asta, dintre noi doi, el era clar cel mai matur.

Eu încă mai aveam nevoie de cafea ca să pornesc.

P.S.

Mai târziu, după ce am oprit motorul, am rămas câteva secunde în mașină, în liniștea aia scurtă dintre „gata” și „hai mai departe”. Și m-am gândit că avionul ăla de hârtie, inevitabil, n-o să dureze. Se va îndoi, se va rupe, va fi uitat pe undeva. Așa e cu lucrurile fragile.

Dar până atunci, el zboară. În capul unui copil, e cel mai sigur avion din lume. Și duce ceva important: o bucată mică de curaj, ambalată în inimioare.

Și m-am gândit că, într-o lume complicată, poate iubirea chiar e simplă.

Până ajungi mare.

Și-ți trebuie două cafele ca să pornești motorul.